Etichetă: rabdare

Părinte Rafail, vorbiţi-ne despre călugăr! Cine poate fi călugăr? Ce se întîmplă în clipa în care simţi chemarea spre călugărie? Rămînerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poţi face bun pentru ceilalţi? Oare poţi să fii călugăr şi în lume? S-ar părea că lumea nu-ţi dă această posibilitate.

Aş începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Cînd m-am întors în Orto­doxie, energiile ei m-au învăţat de la sine multe lu­cruri, pe care le-am intelectualizat după aceea. Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gîndeşti la consecințe. Dacă ştii că-i de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării.

Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, cînd Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atîta timp cît sîntem omenire — zic aici, în istorie — că pînă la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atîta timp cît suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cea­laltă, şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.

Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciu­ne, în clipa cînd simţi această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea pînă cînd devine clară, până cînd o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gîndim prea mult.

Cît priveşte rămînerea în lume, poate nu-i nevoie să explic prea mult, fiindcă este destul de evident. Rămîi în lume, unde trăieşti, împărtăşeşti soarta aproa­pelui tău şi încerci, pe cît posibil, să-ţi faci şi tu dato­ria, ca societatea să meargă mai departe. Deci, în lume, în călătoria vieţii tale, întîlneşti alte suflete ca tine. (…)

Nu sînt un individ; sînt o persoană, adică în dure­rile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exterior), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu eşti acela, căci esenţial sîntem aceeaşi fire.

Deci, călugărul poate trăi sau văzut, sau nevăzut aceste lucruri. Sfîntul nostru Siluan n-a fost „apreciat” toată viaţa lui. Trăia într-o mănăstire de 2500 de oa­meni şi mai nimeni n-a văzut mare lucru în Sfîntul Si­luan. Doar cîţiva îl apreciau mai mult, între care Pă­rintele nostru Sofronie. Acesta de la început a avut o deosebită veneraţie pentru ţăranul ăsta cu numai două ierni de cultură (s-a dus două ierni la şcoală în Ru­sia ţaristă, învăţînd să scrie şi ceva aritmetică).

Şi Pă­rintele Sofronie, om de mare cultură şi învăţătură, avea un adînc respect pentru acest Siluan şi Domnul i-a arătat cine este acest om. Dacă n-ar fi fost Părinte­le Sofronie, istoria l-ar fi „îngropat” pe Siluan, dar acum e cunoscut în lumea întreagă; scrierile lui, pe care Părintele Sofronie le-a adunat într-o carte, sînt traduse în 14 limbi sau chiar mai multe. Dar chiar clacă Sfîntul Siluan ar fi trăit singur şi nevăzut, energia rugăciunii lui ar fi rămas în lume. Dar a binevoit Bunul Dumnezeu să ne mângâie prin cuvintele acestui mare sfînt şi mulţi au găsit şi mângâiere şi mântuire prin aceste cuvinte. Deci, iată un aspect al călugăriei.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 87-89)