Voia lui Dumnezeu

voia lui Dumnezeu
Oare care este voia lui Dumnezeu?

Eu nu știu care este voia lui Dumnezeu, dar El știe și ce face Dumnezeu, este bun făcut.

Un om evlavios avea obiceiul a zice la orice întâmplare: „E bine așa”. Odată trebuia să plece într-o afacere urgentă în Anglia. Când voi să se urce pe vapor, alunecă și-și frânse un picior. Vaporul plecă fără el. La compătimirile prietenilor el răspunse: „E bine așa”. Atunci prietenii se supărară și-l întrebară indignați, „cum poate fi bine cu un picior frânt și cu călătoria amânată”. El răspunse: „Eu nu știu care este voia lui Dumnezeu, dar El știe și ce face Dumnezeu, este bun făcut.”. Peste vreo câteva zile prietenii îi aduseră vestea că vaporul cu care trebuia el să plece, s-a scufundat. „Ei”, replică bunul creștin, „așa-i că ceea ce face Dumnezeu este bun făcut”.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Oglinda duhovnicească, Vol. 6, Editura Agapis, București, 1999, p. 352)

Sursa: doxologia.ro

Chemarea de la Dumnezeu

chemarea
De altfel chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciu­ne, în clipa când simţi această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel.

 

Părinte Rafail, vorbiţi-ne despre călugăr! Cine poate fi călugăr? Ce se întîmplă în clipa în care simţi chemarea spre călugărie? Rămînerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poţi face bun pentru ceilalţi? Oare poţi să fii călugăr şi în lume? S-ar părea că lumea nu-ţi dă această posibilitate.

 

Aş începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Cînd m-am întors în Orto­doxie, energiile ei m-au învăţat de la sine multe lu­cruri, pe care le-am intelectualizat după aceea. Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gîndeşti la consecințe. Dacă ştii că-i de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării.

Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, cînd Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atîta timp cît sîntem omenire — zic aici, în istorie — că pînă la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atîta timp cît suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cea­laltă, şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.

 

Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciu­ne, în clipa cînd simţi această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea pînă cînd devine clară, până cînd o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gîndim prea mult.

Cît priveşte rămînerea în lume, poate nu-i nevoie să explic prea mult, fiindcă este destul de evident. Rămîi în lume, unde trăieşti, împărtăşeşti soarta aproa­pelui tău şi încerci, pe cît posibil, să-ţi faci şi tu dato­ria, ca societatea să meargă mai departe. Deci, în lume, în călătoria vieţii tale, întîlneşti alte suflete ca tine. (…)

 

Nu sînt un individ; sînt o persoană, adică în dure­rile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exterior), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu eşti acela, căci esenţial sîntem aceeaşi fire.

 

Deci, călugărul poate trăi sau văzut, sau nevăzut aceste lucruri. Sfîntul nostru Siluan n-a fost „apreciat” toată viaţa lui. Trăia într-o mănăstire de 2500 de oa­meni şi mai nimeni n-a văzut mare lucru în Sfîntul Si­luan. Doar cîţiva îl apreciau mai mult, între care Pă­rintele nostru Sofronie. Acesta de la început a avut o deosebită veneraţie pentru ţăranul ăsta cu numai două ierni de cultură (s-a dus două ierni la şcoală în Ru­sia ţaristă, învăţînd să scrie şi ceva aritmetică).

Şi Pă­rintele Sofronie, om de mare cultură şi învăţătură, avea un adînc respect pentru acest Siluan şi Domnul i-a arătat cine este acest om. Dacă n-ar fi fost Părinte­le Sofronie, istoria l-ar fi „îngropat” pe Siluan, dar acum e cunoscut în lumea întreagă; scrierile lui, pe care Părintele Sofronie le-a adunat într-o carte, sînt traduse în 14 limbi sau chiar mai multe. Dar chiar clacă Sfîntul Siluan ar fi trăit singur şi nevăzut, energia rugăciunii lui ar fi rămas în lume. Dar a binevoit Bunul Dumnezeu să ne mângâie prin cuvintele acestui mare sfînt şi mulţi au găsit şi mângâiere şi mântuire prin aceste cuvinte. Deci, iată un aspect al călugăriei.

 

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 87-89)

 

Sursa: doxologia.ro

De unde provine întristarea?

întristarea

 Întristarea provine din legarea şi lipirea de lucrurile văzute.

 Dacă vrei să te izbăveşti de întristare, nu te lega cu inima de nimeni şi de nimic.

 Orice păcat, în afară de hula împotriva Duhului Sfânt, este iertat de Dumnezeu dacă te pocăieşti. Hula împotriva Duhului Sfânt o săvârşeşte omul care crede în Dumnezeu şi ştie că nu trebuie să facă răul, dar îl face în mod conştient – deoarece în sufletul unui astfel de om se găseşte aşa o răutate, încât nu este în stare să se îndrepteze către Dumnezeu cu pocăinţă, precum ateii noştri, de exemplu. Iar Apostolul Pavel, care până la convertirea sa îi prigonea pe creştini, după ce s-a convertit şi s-a pocăit din tot sufletul, a primit iertare şi s-a făcut cel mai râvnitor propovăduitor al învăţăturii lui Hristos. Şi Apostolul Petru, după ce s-a lepădat, s-a pocăit şi Domnul l-a iertat. (Sfântul Nicon de la Optina)

(Starețul Nicon de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 224)

 

Sursa: doxologia.ro

Nu căutați slava oamenilor! Nu trebuie făcut nimic la vedere

înaintea Celui Înalt

  Nu trebuie făcut nimic la vedere. Rugăciunea de pocăință înaintea Celui Înalt este colțișorul cel mai intim al sufletului nostru.

  Domnul ne-a poruncit să nu săvârșim nici rugăciuni, nici milostenii, nici post, nici alte fapte bune înaintea oamenilor, socotind aceasta a fi o căutare fățarnică a slavei de la dânșii. Tatăl nostru cel Ceresc, Cel întru ascuns…, și Carele vede întru ascuns (Matei 6, 1-18), nu binevoiește spre astfel de faceri. Și nu numai porunca lui Dumnezeu îndeamnă a ne ascunde viața lăuntrică de ochi străini, dar și instinctul firesc, duhovnicesc, oprește, ca un oarecare „imperativ categoric”, de a necinsti taina sufletului ce stă înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea de pocăință înaintea Celui Înalt este colțișorul cel mai intim al sufletului nostru.

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de Ierom. Rafail Noica, Editura Sophia, București, 2005, p. 5)

Sursa: doxologia.ro

Exemplul rugăciunii fierbinţi din familie

Prin exemple vii, de la părinți, copiii vor învăţa facerea de bine, smerenia, blândeţea, răbdarea şi înfrânarea.

Prin exemplul rugăciunii fierbinţi şi neîncetate a părinţilor, creşte şi rugăciunea copiilor. Doar aşa, prin exemple vii, copiii vor învăţa facerea de bine, smerenia, blândeţea, răbdarea şi înfrânarea. Iată condiţiile prin care, pe baza legii imitării, poate să crească în copilul nostru „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru 3, 4).

Mântuitorul a spus: „Mângâietorul, Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate“ (Ioan 14, 26).

Şi numai dacă părinţii se vor îngriji de curăţia propriei inimi şi de dobândirea Duhului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt îi va înţelepţi şi îi va îndruma pe calea educaţiei şi îi va aduce la mântuire atât pe părinţi, cât şi pe copii.

(Nikolaj Evgrafovich Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, p. 65)

Sursa: doxologia.ro

Bătrânul îngăduitor și răbdător

(Povestire adevărată)

Într-adevăr se dă o mare luptă în sufletul omului care, atunci când se află la bătrânețe și după ce a crescut copii, ajunge la azil. Iar lupta constă în a scoate din sufletul său amărăciunea părăsirii. La această luptă se adaugă și străduința de a-i justifica pe copiii săi cum că nu au vrut să-l ducă la azil, însă i-au silit împrejurările.

Mare virtute este îngăduința, îndelungă-răbdarea, mărinimia! Puțini excelează în această nevoință sufletească. Și totuși ar fi fost atât de folositor pentru sufletul lor să izbutească toți în aceasta. Independent de faptul că fiii trebuie să facă totul pentru a evita această soluție, care de obicei îi amărăște atât de mult pe părinți, cărora li se cuvine cinste, afecțiune și înțelegere. Este adevărat că bătrânețea are nevoie de Cirinei plini de afecțiune, iar nu de profesioniști indiferenți și de multe ori nemilostivi.

În orice caz, bătrânul acestei istorisiri adevărate a fost unul dintre bătrânii plini de afecțiune, îndelungă-răbdare și îngăduință. Era unul dintre oamenii frumoși, cărora bătrânețea le accentuează frumusețea lor sufletească și-i face iubiți de Dumnezeu și de oameni.

Așadar, a intrat bătrânul în azilul de bătrâni. Era o clădire îngrijită, cu o curte mare, însă închisă cu un gard înalt de fier. Printr-o coincidență fericită, nepoțeii lui mergeau la o Școală primară, care se afla puțin mai departe de azil. Și astfel bunicul se punea la pândă lângă gard, ca să-i vadă când aveau să treacă pe acolo. Când îi vedea, îi striga, iar aceia cu râsul lor copilăresc îi aduceau primăvara în sufletul său îndurerat. Își trecea mâna tremurândă printre barele de fier și-i mângâia pe cap. Apoi venea rândul nepoților să treacă mânuțele lor printre barele de fier, să-și deschidă pălmuțele și să primească caramelele, pe care bunicul în fiecare dimineață le dădea. Dar oare cum procura bunicul caramele în fiecare zi? Această nedumerire rămâne nedezlegată și acum când nepoții sunt aproape să devină și ei bunici.

Însă Dumnezeu a răsplătit această răbdare a bunicului și l-a scos dintre acele gratii. Unul dintre ginerii lui, om compătimitor cum era, nu a mai putut suferi această situație. Pe lângă aceasta vedea și durerea tăcută a femeii sale.

Așadar, într-o binecuvântată zi a mers și l-a scos pe bătrân de la azil și l-a adus în casa sa. Deși casa lor era mică, însă dragostea le rezolvă pe toate. Astfel gratiile de fier au dispărut și nepoții stăteau comozi pe genunchii și în brațele bunicului.

Când a venit vremea să plece la Cer, acest om bun, din tot sufletul său, le-a dat binecuvântarea sa și celor mici și celor mari. Și din ceea ce se vede, binecuvântarea sa a dat roade.

Din Cartea „MANIFESTĂRI DIN LUMEA DUHOVNICEASCĂ – Mesaje cerești – Fapte minunate”.

Sursa: marturieathonita.ro