Voia lui Dumnezeu

voia lui Dumnezeu
Oare care este voia lui Dumnezeu?

Eu nu știu care este voia lui Dumnezeu, dar El știe și ce face Dumnezeu, este bun făcut.

Un om evlavios avea obiceiul a zice la orice întâmplare: „E bine așa”. Odată trebuia să plece într-o afacere urgentă în Anglia. Când voi să se urce pe vapor, alunecă și-și frânse un picior. Vaporul plecă fără el. La compătimirile prietenilor el răspunse: „E bine așa”. Atunci prietenii se supărară și-l întrebară indignați, „cum poate fi bine cu un picior frânt și cu călătoria amânată”. El răspunse: „Eu nu știu care este voia lui Dumnezeu, dar El știe și ce face Dumnezeu, este bun făcut.”. Peste vreo câteva zile prietenii îi aduseră vestea că vaporul cu care trebuia el să plece, s-a scufundat. „Ei”, replică bunul creștin, „așa-i că ceea ce face Dumnezeu este bun făcut”.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Oglinda duhovnicească, Vol. 6, Editura Agapis, București, 1999, p. 352)

Sursa: doxologia.ro

Chemarea de la Dumnezeu

chemarea
De altfel chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciu­ne, în clipa când simţi această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel.

 

Părinte Rafail, vorbiţi-ne despre călugăr! Cine poate fi călugăr? Ce se întîmplă în clipa în care simţi chemarea spre călugărie? Rămînerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poţi face bun pentru ceilalţi? Oare poţi să fii călugăr şi în lume? S-ar părea că lumea nu-ţi dă această posibilitate.

 

Aş începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Cînd m-am întors în Orto­doxie, energiile ei m-au învăţat de la sine multe lu­cruri, pe care le-am intelectualizat după aceea. Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gîndeşti la consecințe. Dacă ştii că-i de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării.

Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, cînd Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atîta timp cît sîntem omenire — zic aici, în istorie — că pînă la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atîta timp cît suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cea­laltă, şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.

 

Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciu­ne, în clipa cînd simţi această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea pînă cînd devine clară, până cînd o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gîndim prea mult.

Cît priveşte rămînerea în lume, poate nu-i nevoie să explic prea mult, fiindcă este destul de evident. Rămîi în lume, unde trăieşti, împărtăşeşti soarta aproa­pelui tău şi încerci, pe cît posibil, să-ţi faci şi tu dato­ria, ca societatea să meargă mai departe. Deci, în lume, în călătoria vieţii tale, întîlneşti alte suflete ca tine. (…)

 

Nu sînt un individ; sînt o persoană, adică în dure­rile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exterior), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu eşti acela, căci esenţial sîntem aceeaşi fire.

 

Deci, călugărul poate trăi sau văzut, sau nevăzut aceste lucruri. Sfîntul nostru Siluan n-a fost „apreciat” toată viaţa lui. Trăia într-o mănăstire de 2500 de oa­meni şi mai nimeni n-a văzut mare lucru în Sfîntul Si­luan. Doar cîţiva îl apreciau mai mult, între care Pă­rintele nostru Sofronie. Acesta de la început a avut o deosebită veneraţie pentru ţăranul ăsta cu numai două ierni de cultură (s-a dus două ierni la şcoală în Ru­sia ţaristă, învăţînd să scrie şi ceva aritmetică).

Şi Pă­rintele Sofronie, om de mare cultură şi învăţătură, avea un adînc respect pentru acest Siluan şi Domnul i-a arătat cine este acest om. Dacă n-ar fi fost Părinte­le Sofronie, istoria l-ar fi „îngropat” pe Siluan, dar acum e cunoscut în lumea întreagă; scrierile lui, pe care Părintele Sofronie le-a adunat într-o carte, sînt traduse în 14 limbi sau chiar mai multe. Dar chiar clacă Sfîntul Siluan ar fi trăit singur şi nevăzut, energia rugăciunii lui ar fi rămas în lume. Dar a binevoit Bunul Dumnezeu să ne mângâie prin cuvintele acestui mare sfînt şi mulţi au găsit şi mângâiere şi mântuire prin aceste cuvinte. Deci, iată un aspect al călugăriei.

 

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 87-89)

 

Sursa: doxologia.ro

Sunt păcătos!

Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gândul: „alţii îşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon – trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele”.

Avem obiceiul să spunem: „sunt păcătos”, „sunt păcătoasă” – ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine că simţământul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării – şi apoi, îndată ce se arată câtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cât se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump – îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţământul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor.

 

Dai milostenie? Dă cu gândul: „nu sunt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu”. Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gândul: „alţii îşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon – trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele”. Mergi la biserică ori săvârşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele”. Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, când vă îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decât ca pe oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat în noroi până la grumaz, şi numai gură are ca să strige: Dumnezeule, miluieşte-mă!”. Astfel orânduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înşelarea părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii uşii frângerii inimii – uşă prin care ieşind, în cele din urmă vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu. Amin. […]

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, Bucureşti, 2002)

 

Sursa: doxologia.ro

„Smerenia te scoate din orice încurcătură”

„Lucrul cel mai mare în mănăstire trebuie să fie smerenia. De aici dobândeşti şi pacea, şi dragostea. De aici vin toate, de la smerenie. Smerenia le biruieşte pe toate și te scoate din orice încurcătură. Poţi să ai 99 de calităţi – toate acestea sunt zerouri. Dar dacă pui smerenia în faţă (1) , la toate acestea le dai valoare”, spune maica Andreea cu multă convingere.

 

Cum să ne smerim?

„Dacă, de exemplu, vine cineva şi-ţi spune că nu-i bun cum ai făcut un anume lucru, tu să-i răspunzi cu toată inima: Aşa-i frate, cum spui tu. Sau îţi spune cineva că eşti proastă, că nu ştii să faci una sau alta, chiar dacă ştii lucrul acela foarte bine şi eşti specialist – tu să nu te mânii, ci cu dragoste să-i răspunzi: Mă rog de mă iertaţi. Și nici măcar în gândul tău să nu îndrăznești să cârtești în vreun chip. Tot timpul să fii supusă. Întotdeauna am zis: ca să înveţi un lucru, trebuie să-l întâmpini, să te loveşti de el. Până ce nu te loveşti, chiar de-ţi spune cineva, înţelegi doar în parte. Dar atunci când tu singur te lupţi cu greşeala, ştii prin ce-ai trecut şi nu-ţi mai doreşti; aşa căpătăm şi noi experienţa vieţii în toate”, consideră maica Andreea.

 

Care e cel mai important lucru într-o obşte?

„Să cauţi pacea cu toți”, îmi răspunde maica Veniamina. „Monahul trebuie să-şi taie voia. Eram mai tânără şi aveam o ispită mare. Şi atunci cineva m-a întrebat: Nu-ţi pare rău c-ai venit la mănăstire? Uite prin ce treci… / Nu, nu îmi pare rău că am venit, pentru că ştiam de la început că voi întâmpina astfel de lucruri. Dar e şi frumoasă viaţa de monah. Trebuie să ştim noi să trecem peste toate”, completează călugărița.

 

Sursa: doxologia.ro

Denigrez pe aproapele dacă îl menționez la spovedanie?

Dacă este neapărată nevoie să pomeneşti de aproapele la spovedanie, să o faci ca să ai dezlegare nedumeririi tale.

Cu privire la mărturisirea faptelor tale, te temi ca nu cumva să cazi în osândirea aproapelui atunci când trebuie neapărat să pomeneşti şi de faptele altora.

Ţin să-ţi spun că dacă este, într-adevăr, neapărată nevoie să pomeneşti de ele, nu trebuie să te temi, pentru că nu spui ca să judeci, ci ca să ai dezlegare nedumeririi tale, dezlegare pe care Domnul ţi-o şi trimite, după credinţa ta.

(Sfântul Macarie de la OptinaSfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 32)

Sursa: doxologia.ro

Mai întâi rugați-vă…

Mai întâi rugați-vă

și numai după aceea faceți și celelalte,

însă țineți-vă privirea ațintită la Dumnezeu”

„Numai rugăciune mai pot face acum…”.

De câte ori am auzit aceasta de la alții sau am spus-o chiar noi înșine? Este adevărat, NUMAI rugăciune mai putem face, însă nu o spunem cu sensul care trebuie.

De obicei, oftăm, ridicăm din umeri și apoi spunem: „Numai rugăciune mai pot face acum”. Și aceasta numai după ce mai întâi am căutat tot felul de soluții lumești și omenești pentru orice fel de problemă a noastră: relații problematice, boli, singurătate, probleme la școală, neînțelegeri între prieteni sau în familie etc. Deși poate nu aceasta este intenția celui ce o spune, aceasta de obicei s-ar traduce cam așa: „Ascultă, eu, cu multa mea înțelepciune, cu nemărginitele mele aptitudini și îndemânări, am făcut tot ce a a fost cu putință pentru a rezolva această problemă, însă nimic nu am reușit. Atunci, Doamne, poate Tu vei putea face ceva. Mi-am epuizat toate puterile și nu mai am altundeva să scap”.

 

Adevărul este că NUMAI rugăciune putem face. Este lucrul cel mai puternic pe care îl putem face pentru noi înșine, pentru cei iubiți ai noștri și pentru toată lumea. Dacă-L avem continuu pe Dumnezeu înaintea noastră și ne întoarcem la El pentru totdeauna, atunci urmăm rânduiala cea corectă. Desigur, aceasta nu înseamnă că ne așezăm în fotoliu și nu facem nimic. Nu. Trebuie să ajungem la următoarea conlucrare cu Dumnezeu: omul întinde mâna de pe pământ, iar Dumnezeu o coboară din Cer. Desigur, trebuie să facem ceea ce ni se potrivește nouă, însă trebuie să schimbăm metoda prin care înfruntăm situațiile: mai întâi să ne întoarcem spre Dumnezeu și numai după aceea, avându-L neîncetat în inima și pe buzele noastre, căutăm ajutorul în mijloacele pe care El ni le-a dat. Lucrul greu este ca mai întâi să le lăsăm pe toate în mâna lui Dumnezeu și numai după aceea să lucrăm împreună cu El.

 

Un astfel de exemplu vedem că persistă în țările ortodoxe, mai ales în bisericile care au Moaște întregi ale Sfinților. Studenții vin la biserică dimineața foarte devreme, înainte de cursuri, pentru a se închina la ele, mai ales în zilele când au examene grele. Desigur, studentul a învățat serios pentru examene, dar știe că fără ajutorul lui Dumnezeu, totul este zadarnic. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc. De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește” (Ps.126, 1-2).

 

Starețul Cleopa îi sfătuia totdeauna pe credincioși, spunându-le: „Când mama, copilul, soțul sau oricine este bolnav, chemați mai întâi preotul, iar nu medicul!”. Biserica are rugăciuni pentru orice fel de situație și ele sunt foarte eficiente. Întoarceți-vă mai întâi la aceste rugăciuni și numai după aceea mergeți mai departe. Dacă zidiți casă, există rugăciune pentru începerea acesteia, există rugăciuni pentru călătorie, există rugăciune pentru învățat etc. Încă ceva care adeverește folosul acestor rugăciuni aici în Mănăstire se referă la găinile care umblă libere peste tot. Mulți ne întreabă cum se face că găinile nu sunt vânate de atâtea animale răpitoare care rătăcesc în pădurea din apropiere. Noi, în fiecare an, la sărbătoarea Sfântului Vlasie, care este ocrotitorul animalelor de casă, umblăm prin cotețe cu preotul, cântând troparul Sfântului Sfințit Mucenic și astfel găinile primesc binecuvântare.

Mai întâi rugați-vă și numai după aceea faceți și celelalte, însă țineți-vă privirea ațintită la Dumnezeu.

În realitate, rugăciunea este numai o parte dintr-o mică treime. Nu este de ajuns numai să cerem de la Dumnezeu să ne împlinească cererea. Celelalte două părți ale acestea mici treimi sunt: milostenia și postul. În țările ortodoxe tradiționale este ceva obișnuit să întâlnești pe cineva care face milostenie fie la o biserică, fie cuiva care are nevoie, chiar și unui necunoscut pe care-l întâlnește pe drum, căruia îi spune: „Te rog, primește asta! Fratele meu este bolnav și are nevoie de mila lui Dumnezeu”. Și interesant este că răspunsul celui care primește nu este „mulțumesc”, ci „Dumnezeu să primească”. Desigur aceasta este o parte din rugăciunea oamenilor pentru a fi miluit cel iubit al lor. Această milostenie este o jertfă și este a doua parte a treimii.

Oferirea unei jertfe ca o implorare a lui Dumnezeu are, desigur, origine biblică. În Vechiul Testament, animalul sacrificat era întotdeauna un animal tânăr și fără nici o meteahnă. Dar oare există, în toată istoria omenirii, o Jertfă mai prețioasă decât aceea când Domnul nostru S-a jertfit pe Sine însuși sus pe Cruce pentru mântuirea noastră? Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu cu toată inima noastră și-I cerem să ne ajute, trebuie să-I oferim și noi orice jertfă putem. Iar aceasta este o curățire a noastră, pe care o primește Domnul nostru. Oricare ar fi milostenia noastră (bănească, materială, prin lucru etc.), trebuie să fie cu adevărat o jertfă, iar nu din prisosul nostru.

 

Partea a treia a acestei mici treimi este postul. Când avem mare nevoie de mila lui Dumnezeu, ne rugăm, jertfim ceva, și, pe lângă zilele și perioadele de post rânduite, adăugăm și alt post. Mulți părinți duhovnicești îi sfătuiesc pe oamenii care se află în aceste situații să facă zi de post și ziua de Luni sau să nu mănânce nimic până la Ceasul al nouălea (Ora 15).

Postul, împreună cu milostenia și rugăciunea, ne ajută de asemenea să ne cunoaștem și păcatele. Sfinții Părinți ne spun că suferințele, încercările și bolile ni se întâmplă datorită uneia din următoarele trei pricini: fie de la diavolul ca să ne depărteze de Dumnezeu, fie de la Însuși Dumnezeu ca să ne trezească și să ne îndrepteze pentru a merge spre menirea noastră, fie din pricina păcatelor noastre. În societatea contemporană s-a pierdut dispoziția de a accepta că ceea ce ni se întâmplă este din pricina faptelor și greșelilor noastre. Totdeauna spunem că se întâmplă din pricina greșelii altuia, niciodată dintr-a noastră. Adevărul este că păcătuind nu numai că atragem ispitele asupra noastră, ci se poate să-i facem și pe alții să sufere. Toată creația a căzut și suferă, și continuă să sufere, din pricina păcatelor noastre. Păcatele noastre au consecințe vremelnice, dar și veșnice, dar prin adevărata pocăință și spovedanie, aceste consecințe se micșorează sau, adeseori, se șterg.

 

Astfel, în mijlocul încercărilor, nevoilor și tulburărilor, mai întâi să ne rugăm, să dăm milostenie și să postim, cercetându-ne păcatele noastre, și rugându-L pe Dumnezeu să ne dea ceea ce este bun și folositor pentru sufletele noastre, pentru cei dragi ai noștri și pentru toată lumea. Cu adevărat Dumnezeu răspunde la aceste rugăciuni, dar nu totdeauna în felul cum vrem noi. Metodele Lui cu siguranță nu sunt ca ale noastre, și mintea noastră nu poate înțelege sau să deslușească judecățile Sale. Când răspunsul Său la rugămințile noastre nu este cel pe care-l așteptăm, trebuie și în acest caz să ne încredem cu mulțumire în mila și judecata Sa. Căci dacă vom cerceta viața noastră din trecut și vom analiza acele dăți în care se părea că Dumnezeu nu a răspuns la rugăciunea noastră așa cum am fi vrut noi, vedem că întotdeauna a răspuns exact așa cum trebuia pentru mântuirea noastră.

 

„Inima smerită și zdrobită Dumnezeu nu o va urgisi”. Când ne gândim mai întâi la Dumnezeu și-L avem înaintea noastră în fiecare zi a vieții noastre – mai ales în perioadele de încercare – și recunoaștem cu smerenie că fără El nu putem face nimic, atunci cu adevărat nu ne părăsește. Ține-ți minte că NUMAI rugăciune putem face, înainte, în timpul și după o îndatorire, înainte, în timpul și după o încercare, în toată viața noastră, încredințându-ne cu desăvârșire lui Dumnezeu.

Să continuăm, așadar, cu o astfel de conlucrare, întinzând mâna la Dumnezeu, cerând mila, ajutorul și povățuirea Sa, precum și El Se pleacă spre noi ca să apuce mâna noastră întinsă și să ne povățuiască pe calea păcii.

Sursa: doxologia.ro

Prin spovedanie, dăm jos povara păcatelor și primim bucuria iertării

Domnul Mântuitorul a luat în Trupul Său pe cruce zapisul tuturor păcatelor oamenilor şi acolo l-a rupt. Aplicarea faţă de fiecare a acestei nemărginite milostiviri se săvârşeşte în Taina Pocăinţei şi este reală.

Iertarea păcatelor se dă nu pentru meritele noastre, ci din mila iubitorului de oameni Dumnezeu, Care întotdeauna este gata să ierte, îndată ce omul se întoarce la El cu căinţă. Şi ne face nevrednici de iertare nu mărimea ori mulţimea păcatelor, ci numai necăinţa. Îndată ce vă căiţi şi vă zdrobiţi inima, iertarea vă este rânduită în Cer, iar în momentul spovedaniei această hotărâre cerească vă este pronunţată.

Domnul Mântuitorul a luat în Trupul Său pe cruce zapisul tuturor păcatelor oamenilor şi acolo l-a rupt. Aplicarea faţă de fiecare a acestei nemărginite milostiviri se săvârşeşte în Taina Pocăinţei şi este reală. Cel ce primeşte dezlegare de la părintele duhovnic stă fără vină înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Slăbirea încrederii în acest lucru şi sărăcirea nădejdii în milostivirea lui Dumnezeu sunt provocate de vrăjmaşul nostru.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, p. 237)

Sursa: doxologia.ro

De îndată ce se va stinge familia, se va stinge și lumea

Odată, când un profesor l-a întrebat pe Gheronda Paisie dacă trebuie să postească și copii, el i-a dat următorul răspuns:

– Copiii mici nu trebuie să postească. Când stați la masă în zile de post, le veți spune: „Vedeți, noi părinții voștri mâncăm mâncare de post, în timp ce voi nu. Nu v-am dat mâncare de post, pentru că sunteți în creștere”.

Un răspuns foarte înțelept și corect din punct de vedere pedagogic. Și aceasta pentru că atunci când copilul va crește, va spune: „De vreme ce am crescut, trebuie să postesc ca și părinții mei”.

Starețul credea mult în puterea educației familiale. Spunea:

– Una este valoarea vieții, familia. De îndată ce se va stinge familia, se va stinge și lumea. Arată dragoste și dincolo de familia ta. Dacă ești pensionar, dăruiește puțin timp și puțini bani, ca să ajuți copiii neocrotiți ai unei familii destrămate. Când se strică familia, se strică și clerul și monahismul și toate.

La întrebarea Ce trebuie să se facă, atunci când părinții nu se înțeleg în privința educației creștine a copiilor lor?, a dat următorul răspuns:

– Mașina are frână și viteze. Ea nu lucrează numai cu frâna sau numai cu vitezele. Aceasta se poate întâmpla și cu părinții: Unul să îmbrâncească, iar altul să frâneze. Și astfel se creează un echilibru.

Și într-adevăr, dacă nu există un echilibru al puterilor contradictorii în familie, toate se vor distruge.

Sursa: marturieathonita.ro

Cuvântul lui Dumnezeu hrănește în vreme de foamete

Am să vă spun ceva care mi s-a întâmplat în timpul foametei din vremea ocupației germane. Aveam o datorie, pe care trebuia s-o înapoiez. Aveam poruncă s-o dau până la Paști. Și de aceea făceam multă economie, ca să închei cu datoria. Toată Săptămâna Mare am mâncat puțină pâine, cincizeci de dramuri[1] de pâine, pe care cu greutate o cumpăram. Băgam pâinea în apă și o mâncam. Nu aveam altceva. Vreau să vă spun ce face Dumnezeu în lipsă, în sărăcia cea mare, și cum ajută. M-a îndulcit, nu pentru că eram vrednică, ci ca să-mi arate cât este de puternic și cât de mult trebuie să-L adorăm. A sosit Sâmbăta Mare și la opt seara am mers la biserică, pentru că duhovnicul nostru ne citea devreme Faptele Sfinților Apostoli, așa cum se face în Sfântul Munte. M-am așezat într-un loc retras și mă rugam cu metanierul. Toți țineau lumânări în mâini, iar eu nu aveam nimic, nici măcar o lumânare mică. Cum să merg la „Veniți de luați lumină!” fără lumânare? Și mi-am spus în sinea mea: „De vreme ce vrei, Hristoase al meu, să nu am o lumânare ca să iau sfânta lumină, să fie binecuvântat. Facă-Se voia Ta!”.

Mă plângeam lui Hristos, Îi spuneam durerea mea. Mi-am adus aminte atunci de pustnici și mă gândeam: „Oare de ce mă mâhnesc? Pustnicii în pustie nu au pâine, nici mâncare și Dumnezeu se îngrijește de ei. De mine oare nu se va îngriji? Dacă va vrea Dumnezeu îmi va trimite oameni și-mi vor aduce și mie ceva, va lumina pe cineva să-mi aducă și mie o lumânare”. Și deodată văd o femeie că vine spre mine și mă întreabă:

– Nu ai lumânare?

– Nu am, i-am răspuns.

– Într-o astfel de zi să nu ai lumânare, se mira femeia. E ziua Învierii și nu ai lumânare?

– Dacă vrei, adu-mi o lumânare de la pangar și eu îți voi plăti, i-am spus. Acum nu am bani, dar ți-i voi da cealaltă săptămână.

– Lasă, copilul meu, cum să mi-o plătești? Îți voi cumpăra eu o lumânare.

A mers și mi-a adus o lumânare. Atunci m-a cuprins o tristețe și mă gândeam: „Mai bine ar fi dacă aș merge cu pustnicii, să prăznuiesc cu ei acolo departe, unde nu merge nimeni să le ducă ceva”.

Atunci duhovnicul rânduise ca după Înviere, de îndată ce intram în biserică, să ne închinăm la icoana Învierii. De îndată ce m-am închinat mi  s-a părut că Sfânta Înviere a intrat în inima mea. Și îndată am auzit un glas atât de puternic, de parcă erau deschise toate radiourile din lume, care spunea: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul”[2]. Auzeam înlăuntrul meu Evanghelia Învierii, fără s-o rostească preotul, și am leșinat. Nu am mai simțit nimic, nici măcar când m-au ridicat. Când mi-am revenit aceste cuvinte răsunau în urechile și în inima mea și mi-a venit o săturare, ca și cum aș fi mâncat ouăle, brânza și carnea din întreaga lume. Și mă simțeam ca și cum nu eram în biserică. Nu știu câtă vreme am fost leșinată, dar cuvintele acestea rămăseseră întipărite în sufletul meu. Am auzit acest glas frumos toată pe durata slujbei și aceste cuvinte mi-au adus o săturare. Așa cum te simți atunci când mănânci pe săturate, întocmai așa mă simțeam și eu, după care mi-a venit un gând, care-mi spunea: „Iată și Părinții din pustie care nu mănâncă, care nu gustă nimic, o astfel de săturare simt”. Un glas îmi spunea aceste cuvinte și nu vă pot descrie ce cuvinte nespuse îmi îndulceau sufletul și ce mireasmă și gust negrăite simțeam, ca și cum aș fi mâncat mierea și dulciurile din întreaga lume. Și cu toate că în Săptămâna Mare mă istovisem din pricina nemâncării și a lipsei, după aceea am primit putere. Mă simțeam așa cum se simte un om puternic.

Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4).

Fragment din cartea Cuvinte din inimă – Stareța Macrina Vassopoulos

[1] Veche unitate de măsură pentru greutate egală cu 3,18-3,23 grame.

[2] Ioan 1, 1.

Sursa: marturieathonita.ro

Ce (mai) este Sfânta Lumină?

Înghesuită între iepurașul-cel-viril și ouăle-discotecă, Lumina Învierii tinde astăzi să se stingă sau să se transforme într-o magie de tip ocult. Riscul cel mare este ca, în atâta lumină și sărbătoare, să nu-L mai vedem pe Cel ce este Lumina, pe Hristos. Dar oricât de mare ar fi riscul, șansa învierii noastre este și mai mare, căci “Lumina lui Hristos luminează tuturor”. Așadar, să înviem și noi împreună cu Domnul.

Ce este Lumina Învierii?

Lumina Învierii nu este altceva decât Însuși Hristos Cel Înviat. Într-o expresie mai teologală, Lumina Pascală este chip al Învierii Domnului. Chiar Hristos se auto-definește ca fiind lumina vieții:

Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

Pe cale de consecință,  creștinii devin și ei lumină: „Voi sunteţi lumina lumii” spune Hristos mulțimilor care îl asculta predicând.

Acest adevăr nu este doar rostit, ci și arătat. La  Schimbarea la Față, Hristos se revelează ucenicilor ca fiind Lumină. „a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”.

Atât de strânsă (chiar ontologică) este această relație între Hristos și Lumină, că Noul Testament are nu mai puțin de 90 de expresii la adresa Luminii. Iar Biserica a consacrat o frumoasă expresie: “Hristos se îmbracă cu Lumina ca și cu o haină”.

Dacă încercăm o explicație mai apropiată de lumea științifică, știm că lumina nu există fără o sursă de energie. În cazul de față, Hristos este Lumina prin care s-a făcut lumina de la începuturile lumii. “Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină !”. Și nu vorbim doar de lumina naturală sau artificială, ci de dualitatea materie-energie pe care se fundamentează întregul Univers. Căci fotonul, se știe, e corpuscul și undă electromagnetică.

Astfel, Hristos devine sursa noastră de viață, căci numai Cel ce a Înviat ne poate învia și pe noi. De aceea spune “fără Mine nu puteţi face nimic”.  Cum am putea să înviem, fără ajutorul Celui ce este Învierea?

De aici vine și puterea simbolica a Luminii împărțite credincioșilor în noaptea Învierii. Ea este chipul Învierii, venind să învie sufletele noastre din moartea lipsei de dragoste. Însăși împărțirea Luminii este un act de dragoste, semnificând atât împărțirea lui Hristos către noi, cât și dăruirea noastră, unii către alții.

Finalmente, Lumina pascală nu este decât Dragostea-Dumnezeu, dătătoare de viață, de sfințenie. Căci dragostea este lumina vieții noastre.

De aceea, Lumina pascală este o călăuză către Hristos. Așa cum, noaptea, văzând o lumină în depărtare ne îndreptăm către ea, pentru a ajunge în loc luminat, tot așa, Lumina din făcliile Învierii nu este decât o călăuză către Hristos-Lumina lumii, care se regăsește în Liturghia Paștelui.

Cei ce vor cu adevărat să fie luminați ar face bine dacă nu s-ar grăbi către casă, ci ar rămâne la această întâlnire euharistică cu Hristos. Nu e suficient să primești doar Lumină și Pască și să pleci acasă. Grăbindu-te, ratezi întâlnirea cea mare cu Învierea. De altfel, vom mai vorbi de cei care, grăbindu-se să meargă acasă, ratează însăși propria lor înviere. “Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul…Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii

Darurile Învierii.

Învierea este cea mai mare sărbătoare a creștinătății, pentru că fundamentează întreg creștinismul. Fără Înviere, nu există creștinism atrage atenția Sf. Pavel. “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”.

Așa cum lumina naturală alungă întunericul, Lumina Învierii a schimbat paradigma existențială a întregii umanități, luminând calea vieții dincolo de moarte.

Două mari daruri ne oferă Învierea: omorârea morții și bucuria împăcării.

Cea mai mare frică a omului, până la Hristos, era frica de moarte. Unii o mai simt și astăzi. Motivul e unul firesc: moartea însemna un sfârșit. Dincolo de ea era nimicul din care am venit. E firesc să-ți fie frică să te întorci în nimicul (inexistența) din care vii, câtă vreme existența are o mulțime de posibilități frumoase.

Ei bine, Învierea pune punct acestei temeri și chiar morții, pentru că ne trece dincolo de moarte, așa cum mărturisim în Crez: “aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Hristos ne făgăduiește că de vom crede în El nu vom mai muri, chiar dacă murim trupește. În Hristos, moartea nu devine decât un somn până la învierea noastră. Nici n-ar fi putut face Dumnezeu Cel iubitor de oameni, căci moartea a fost rânduită nu ca nimicire, ci oprire a răului. Prin Înviere, vedem folosul morții-somn: ne oprește de a săvârși veșnic răul. În plus, tot Învierea ne oferă posibilitatea revederii celor dragi. Fără a învia (și ei, și noi) cum îi vom revedea?

Omorârea morții aduce bucuria împăcării și comuniunii cu Dumnezeu. Dacă trăim veșnic, trebuie să ne pregătim cum se cuvine. Nu putem trăi singuri, izolați, reci, iubind doar propriul ego. Mult mai frumos este să trăiești bucurându-te de iubirea ce naște comuniunea dintre noi (între noi) și Dumnezeu. Învierea lui Hristos este o garanție și o invitație la redobândirea Raiului. Ușile Împărătești ale Altarelor Sfinte stau deschise toată Săptămâna Luminată pentru a simboliza chemarea către iertare și împăcare. În popor se spune că cine moare în această Săptămână, merge direct în Rai. Este o interpretare populară, oarecum imprecisă, dar cu un sâmbure de adevăr: Hristos ne deschide Raiul pe care noi ni l-am închis.

Astfel, Hristos a Înviat și viață veșnic iubitoare ne-a dat.

Ispitele care ne pândesc de Înviere.

“Viforul ispitelor” pândește permanent pentru a ne stinge Lumina. Dobândirea Luminii este doar o latură a vieții duhovnicești. Cealaltă este grija de a nu o stinge.

Primul lucru pe care îl putem face este să nu denaturăm sensul real al Sărbătorii de Înviere (valabil și pentru toate celelalte sărbători). De ce? Pentru că fiecare sărbătoare este o treaptă de educație a sufletului. Dacă o denaturăm, riscăm să pierdem chiar “colacul de salvare” din “marea întunericului”.

Unii consideră că Învierea Domnului se rezumă la “ghiftuiala omului”.  Masa sărbătorească din Duminica Învierii tinde să devină altarul idolatrizării pântecelui, iar agapa frățească devine festin pantagruelic. Din fiu al Luminii, creștinul se transformă în gurmand al mielului. Măcar de ne-am sătura cu Mielul Hristos.

Apropo…“tradiționalul” miel de Paște nu prea are de-a face cu creștinismul, decât în sensul unei antice reminiscențe a mielului pascal evreiesc, care preînchpuia Adevăratul Miel-Hristos ce se jertfește pentru noi în fiecare Liturghie. Goana după miel de astăzi nu pare decât o nouă Răstignire a Mielului, o denaturare gurmandă a sensului Jertfei Lui Hristos. Nu spun să nu mâncăm miel (deși mulți nu-l preferă), căci e doar un animal lăsat spre folosul omului, dar să nu cădem în patima tăierii bezmetice a multor nevinovați mielușei, crezând că așa sărbătorim ceva. Sărbătoarea nu este în farfurie, ci dincolo de ea.

De altfel, trăirea Sărbătorii este un lucru la care ar trebui să medităm mai mult. “A simți corect sărbătoarea“ înseamnă a ști ce anume trebuie să simți. Pregătirea pentru sărbătoare înseamnă exact definirea acestor chestiuni. Însă tumultul grijilor lumești de dinaintea praznicului tinde să ne “fure” chiar praznicul și, odată cu el, bucuria lui. Să nu așteptăm, deci, să “se întâmple ceva” ci să ieșim înaintea sărbătorii cu sufletul pregătit. Bucuria, armonia, comuniunea, înțelepciunea, lumina nu vor veni dacă nu le căutăm mai dinainte. Marea eroare este aceea că uneori credem că acestea se găsesc în “decorul” sărbătorilor (cadouri, plimbări, desfătări etc.). Ori nu acolo sunt, ci în învățătura și trăirea pe care ne-o aduce sărbătoarea. “Simt că nu e Paște” e doar atunci când ai lăsat ceva să-ți fure duhul Paștelui. Oricâte necazuri sau greutăți ai avea, oricâte planuri, griji și dorințe ar fi, ele nu pot răpune sfințenia dragostei bine zidită în suflet. Tragedia e că atunci când sfințenia lipsește, sărbătoarea devine doar un timp care trece apăsător, plictisitor sau inutil. Pentru a scăpa de această stare e bine să aplicăm principiul paulin al muncii: „Slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor”.  Este un gând ce ne dă multă putere de a sta chiar și la serviciu în zi de Sărbătoare, atunci când se impune. Bine ar fi să nu muncim de Sărbători (de aici practica liberelor legale) dar sunt și sectoare care impun munca “la foc continuu”.

Nici simbolurile pascale nu scapă de primejdia denaturării de sens sau chiar contestării. Lumina din candele și făclii tinde să devină magie sau motiv de dispută. Mai nou, se găsesc și voci care să conteste Lumina, Învierea sau chiar persoana lui Hristos. Un fel de reclamă negativă, a constatat chiar Sf. Pavel acum 2000 de ani, căci nu e un fenomen nou. Goana după audiență, s-ar mai putea spune. În realitate, avem de-a face cu oameni slabi care neputând să conteste învățătura lui Iisus (esența creștinismului), se leagă aiurea de detalii.

De pildă, Lumina de la Ierusalim. Până să poată fi adusă  în România, preotul o lua din candela de deasupra Sf. Altar. Prin asta, suferea vreo atingere relația dintre Hristos și Lumină? Nu mai era creștinismul valabil? Nu, dimpotrivă, se punea în valoare Altarul, ca adevăratul și actualul loc de jertfă al Domnului. De aceea, nu trebuie despărțită Lumina de la Ierusalim de sursa ei, Hristos, prezent pe fiecare Sfânt Altar. Sigur că Lumina de acolo rămâne un punct de referință pentru că acolo este locul unde s-a îngropat Domnul, dar să nu uităm că tot de acolo a Înviat și lumii întregi s-a dat. Prin urmare, chiar dacă Lumina, conform opozanților, ar fi luată dintr-o candelă de deasupra Mormântului Sfânt, ea nu ar fi cu nimic mai prejos decât orice Lumină luată de la oricare alt Sfânt Altar, unde nu a putut ajunge Lumina din Ierusalim, pentru că deja Hristos este pe acel Sfânt Altar.

Cât despre chestiunea cu fosforul alb, mă rezum la un zâmbet. Vorbim de o gândire care susține că totul este explicabil științific. Nimic rău, dar să nu uităm că știința doar măsoară, observă, deduce și aplică, nu întemeiază ea ceva în funcționarea Universului, că altfel ar fi numită Dumnezeu. Ne mai întrebăm de ce unii au făcut din știința religie și au înființat Scientologia? Așa că domnii respectivi sunt doar niște credincioși scientologici, aflați în conflict religios cu creștinismul. Ei se opun autenticității Luminii doar pentru că nu le place Hristos.

De la aceste zone înalte, viforul denaturării coboară și spre simboluri mai lumești. Tradiționalul ou roșu a început să lumineze Sărbătoarea în culori de clubbing’ transformându-se în ouă-discotecă galbene, verzi, albastre. Dacă roșul este culoarea sângelui Mielului Hristos, celelalte culori nu le înțeleg. Doar un supraefort de reîncreștinare m-ar face să mă gândesc la culorile curcubeului, un simbol al împăcării dintre Dumnezeu și om.

De la o vreme a apărut și iepurașul-cel-viril. Simbol al fertilității (care nu prea are legătură cu Învierea) el reușește să se infiltreze în simbolistica pascală prin creștinismul apusean, ca simbol al primăverii. Istoria se repetă și la noi, deoarece calendaristic vorbind, Învierea este asociată cu revenirea la viață a naturii. Iepurașul n-ar fi devenit atât de vizibil însă dacă n-ar fi avut și un bun potențial de marketing. E suficient să e uităm la rafturile pline de ouă asortate cu iepurași de ciocolată.

Nici urările pascale nu au rămas neatinse de șablonizare. Fericirea devine caracteristica tuturor sărbătorilor care, cel puțin în urări, trebuie să fie “fericite”. Din păcate, dacă luăm în calcul că fericirea a ajuns un concept foarte personalizat, obținem un non-sens: practic urăm cuiva să aibă Sărbătorile cum vrea el. N-ar fi însă ceva nou, omul contemporan dorind mai mult ca Dumnezeu să fie după cum vrea el, nu el după cum vrea Dumnezeu.

Dar atât cu ispitele. Venind Învierea să ne bucurăm de biruința noastră asupra tuturor celor rele, prin Hristos.

Fie ca sufletele noastre să se umple de Lumina sfințeniei, mai mult decât trupurile de mâncăruri sau distracții.Mai pe românește spus: „Îndopați-vă sufletește cu Lumină, nu doar trupește cu mâncare”.

Hristos a Înviat! Săturați-vă cu Mielul Hristos.

Sursa: doxologia.ro