duhovnic
Viața noastră înflorește, atunci când o ancorăm în Dumnezeu
Unde şi când lipseşte credinţa în Dumnezeu, toate se clatină; unde şi când puterea credinţei în Dumnezeu lucrează prin virtutea iubirii, acolo toate cresc, înfloresc şi rodesc. Un suflet înarmat cu credinţa în Dumnezeu este un nebiruit; nu-l pot înfrânge nici furiile persecuţiilor, nici ceaţa îndoielilor, nici cursele ispitelor şi nici vânturile necredinţei. Credinciosul este un om de model, o personalitate de caracter, iubită, respectată şi temută. De aceea, nu e de mirare că înţelepţii omenirii au avut cuvinte dintre cele mai alese atât pentru credinţa în Dumnezeu, cât şi faţă de credincioşi. Dar valoarea credinţei în Dumnezeu se judecă mai ales după foloasele şi binefacerile ei practice. Credinţa mântuieşte, aşa spune şi aşa crede toată lumea. Societatea care se compune din oameni credi...
Scrisoare către o femeie cultivată pe care lumea o batjocorește fiindcă merge la biserică
Să ştii că cei ce ne chinuie prin batjocură, tocmai aceştia sunt vrăjmaşii noştri. Şi la ei s-a gândit Domnul când a poruncit: iubiţi pe vrăjmaşii voştri. La batjocură să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor. Soţia împăratului David, Mihala, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului ...
Nu sunt cel ce par a fi: Doamne, tămăduiește-mă!
Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii. Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii. Vai, ce încercare mă așteaptă! Cu adevărat, port chipul cucerniciei, însă nu și puterea ei. Cu ce obraz mă voi apropia de Domnul Dumnezeu, Care știe tainele inimii mele, fiind vinovat de atare netrebnicie? Stând la rugăciune, mă tem că se va pogorî foc din cer și mă va mistui cum i-a mistuit foc de la Domnul pe cei ce oarecând au ars în pust...
Chemarea de la Dumnezeu
De altfel chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciune, în clipa când simţi această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Părinte Rafail, vorbiţi-ne despre călugăr! Cine poate fi călugăr? Ce se întîmplă în clipa în care simţi chemarea spre călugărie? Rămînerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poţi face bun pentru ceilalţi? Oare poţi să fii călugăr şi în lume? S-ar părea că lumea nu-ţi dă această posibilitate. Aş începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea...
În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu
În inimă este „omul cel tainic”, locul unde Se revelează şi Se sălăşluieşte Dumnezeu printr-o viaţă ascetică după har. În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos… să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 15). Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti” (Calist Patriarhul,Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228). Inima este izvorul din care, prin rugăciune şi căldură a simţirii harice, ţâşneşte apa „din Duhul de viaţă dătător” (Sfântul Grigorie Sinaitul, Scrieri, p.82). Inima este omul cel tainic (Sfân...
Ce este smerenia?
Interesul personal, vieţuirea după propria voie, mulţumirea de sine, independenţa, neascultarea, anarhismul şi altele asemenea ale egoismului reprezintă o răsturnare pentru cugetul smerit, în care se află locul lui Dumnezeu şi al voii dumnezeieşti. Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile şi legile omeneşti. Smerenia ori cugetul smerit nu este pur şi simplu o virtute sau o bunătate, care să aparţină măsurilor şi izbânzilor omeneşti. Este un lucru şi un înţeles mai presus de fire, pe care numai luminarea şi strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie. Smerenia este icoana şi chipul însuşirilor dumnezeieşti. În chip drept a fost numită de către cei care au ajuns la îndumnezeire „veşmânt dumnezeiesc” şi „podoabă a dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcări...
Ce este harul dumnezeiesc?
Ceea ce aparţine persoanei dumnezeieşti mai presus de fire nu poate niciodată să fie descris (cuprins) de făpturile zidite. Ce este harul dumnezeiesc? Este cu putinţă a fi descris (cuprins) acesta? Ceea ce aparţine persoanei dumnezeieşti mai presus de fire nu poate niciodată să fie descris (cuprins) de făpturile zidite. El poate fi înţeles de om într-un chip întunecos şi umbrit, pentru că Dumnezeiescul este de neînţeles şi de necuprins. Har dumnezeiesc numim puterea (lucrarea) prin care Dumnezeu a zidit şi susţine universul. Se numeşte har tocmai pentru că vine de la Dumnezeu în dar. Acesta este şi pentru noi singura nădejde şi mângâiere. De el (de har) ne-am lipsit prin cădere. L-a readus însă Domnul nostru prin venirea Sa pe pământ. Acesta, potrivit cu credinţa şi cu acribia ţinerii dumn...
Iubiți-vă unul pe altul
Legea se desăvârșește prin „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mijlocul unirii mai multora întru unul este dragostea, care aceasta, în calitate de taină, este aproape de negrăit. Iubirea este Însuși Dumnezeu, „Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8). Dumnezeu nu are dragostea ca pe o simplă trăsătură distinctivă. Este dragostea în ființă, care „nu caută ale sale”, „nu gândește răul”, „nu se poartă cu necuviință„, pe toate le leagă între ele și le proniază, „pe toate le acoperă” și cu dreptate niciodată nu se micșorează sau se face nelucrătoare, sau se pierde, sau slăbește. Legea se desăvârșește prin „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”. De aceea Sfânta Scriptură rânduiește: „Dacă va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovn...
Cum să ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus
Rostim rugăciunea uneori cu gura, „cu glas”, cu voce înceată, în şoaptă, pentru ca să fie ţinută mintea pe loc mai uşor din împrăştierea şi confuzia mediului înconjurător. Părinţii noştri cei cercaţi ne învaţă că uneori trebuie să zicem toate cuvintele rugăciunii, iar alteori, mai cu seamă la început, din pricina neputinţei minţii de a ţine mai multe cuvinte, să spunem Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Nu trebuie însă să schimbăm des cuvintele rugăciunii şi să spunem când una, când alta, deoarece nu se întemeiază o bună obişnuinţă. Rostim rugăciunea uneori cu gura, „cu glas”, cu voce înceată, în şoaptă, pentru ca să fie ţinută mintea pe loc mai uşor din împrăştierea şi confuzia mediului înconjurător, iar alteori mental, aşadar, doar în mintea noastră. Ambele moduri de rugăciu...
Pilda albinei
Învaţă din pilda albinei! Cu adevărat un cuvânt de folos pentru suflet este și acesta cu pilda albinei: Mie nu-mi pasă cine mă va ucide: microbii sau oamenii. Numai că microbii nu vor răspunde pentru omor, pe când oamenii vor răspunde. Învaţă din pilda albinei. Ea plăteşte cu preţul vieţii împunsătura făcută omului. Toţi cei ucişi de mâna ta au două case veşnice: una în lumea cealaltă, alta în conştiinţa ta. Poţi să înmormântezi pe cel ucis oriunde, el se va ridica la miezul nopţii în mijlocul sufletului tău şi-ţi va pune întrebări, la care trebuie să răspunzi cu chin şi sudoare, până în zorii zilei. (Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, p. 47) Sursa: doxologia.ro
Omul vechi și omul nou
Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos. Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, și să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are...
„Domnul are de unde da, dacă are cui da!”
După ce a început să plouă, ucenicii i-au spus: “Părinte Paisie, plouă afară!”. Iar el a început a plânge în pat şi a zis ucenicului său de chilie, monahul Gherasim: “Adă-mi şi mie un pahar cu apă de ploaie de afară să beau, că cine ştie ale cui sunt lacrimile acestea!”. Fiind secetă în vara anului 1990, ucenicii îi spuneau Părintelui Paisie, care zăcea la pat: “Nu plouă, părinte, este secetă mare!”. Iar el răspundea: “Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Domnul are de unde da, dacă are cui da!” După ce a început să plouă, ucenicii i-au spus: “Părinte Paisie, plouă afară!”. Iar el a început a plânge în pat şi a zis ucenicului său de chilie, monahul Gherasim: “Adă-mi şi mie un pahar cu apă de ploaie de afară să beau, că cine ştie ale cui sunt lacrimile acestea!”. Odată au ve...