Preaiubit frate întru Hristos,

În această lume în care omul caută, adesea fără răgaz, validare și recunoaștere, suntem chemați să ne întoarcem privirea spre o întrebare esențială: cine suntem noi fără iubire? Căci nu suntem făcuți să trăim în singurătate, ci în comuniune, după chipul și asemănarea Treimii.

Sfântul Apostol Pavel ne învață că „de aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător” (1 Corinteni 13,1). Așadar, iubirea nu este doar o virtute între multe altele, ci însăși calea prin care ne descoperim pe noi înșine în lumina harului divin.

Dragostea față de aproapele nu este doar o faptă de milostenie, ci un act de întoarcere la sine, o oglindă în care vedem chipul lui Dumnezeu sălășluit în celălalt. Într-o lume care ne îndeamnă să adunăm bogății pământești, uităm că adevărata comoară nu se află în cele pieritoare, ci în cele veșnice, în darul pe care îl facem din noi înșine.

Mântuitorul ne-a lăsat pildă vie a iubirii depline, zicând: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13). Să învățăm, așadar, că atunci când dăruim, primim însutit; când ridicăm pe cel căzut, ne ridicăm și noi; când iertăm, suntem iertați.

Și totuși, de ce ne este uneori atât de greu să iubim? Poate pentru că ne temem să fim răniți, poate pentru că ne lăsăm înrobiți de egoism și necredință. Dar Domnul ne cheamă la curaj, căci „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica” (1 Ioan 4,18).

Așadar, frate drag, întreabă-te astăzi: pe cine ai putea ajuta? Cui ai putea dărui o mângâiere, un cuvânt bun, o rugăciune? Poate că prin acest gest mic vei schimba nu doar viața altuia, ci și pe a ta, căci cel care iubește intră în împărăția lui Dumnezeu încă din această viață.

Fie ca Domnul să-ți lumineze calea și să-ți umple inima de dragostea cea sfântă, cea care nu cade niciodată!

Cu dragoste în Hristos,