Crestinism

Viața noastră înflorește, atunci când o ancorăm în Dumnezeu

credința în Dumnezeu
Unde şi când lipseşte credinţa în Dumnezeu, toate se clatină; unde şi când puterea credinţei în Dumnezeu lucrează prin virtutea iubirii, acolo toate cresc, înfloresc şi rodesc.

Un suflet înarmat cu credinţa în Dumnezeu este un nebiruit; nu-l pot înfrânge nici furiile persecuţiilor, nici ceaţa îndoielilor, nici cursele ispitelor şi nici vânturile necredinţei. Credinciosul este un om de model, o personalitate de caracter, iubită, respectată şi temută. De aceea, nu e de mirare că înţelepţii omenirii au avut cuvinte dintre cele mai alese atât pentru credinţa în Dumnezeu, cât şi faţă de credincioşi. Dar valoarea credinţei în Dumnezeu se judecă mai ales după foloasele şi binefacerile ei practice. Credinţa mântuieşte, aşa spune şi aşa crede toată lumea.

Societatea care se compune din oameni credincioşi este ca o familie fericită, echilibrată şi pacificată, ferită de abuzuri şi agitaţii sterile. O societate de buni credincioşi este o însoţire de oameni morali, devotaţi şi înfrăţiţi, şi la bine, şi mai ales la rău. Statul ai cărui cetăţeni sunt credincioşi, este un aşezământ consolidat şi prosper… În privinţa virtuţilor morale, niciodată credincioşii nu se pot compara cu necredincioşii. Nivelul de viaţă morală al oamenilor lui Dumnezeu totdeauna este superior cetăţenilor fără Dumnezeu. Unde şi când lipseşte credinţa în Dumnezeu, toate se clatină; unde şi când puterea credinţei în Dumnezeu lucrează prin virtutea iubirii, acolo toate cresc, înfloresc şi rodesc. Într-un fel lucrează oamenii care sunt încredinţaţi că Dumnezeu aude, vede şi ştie toate, şi cu totul altfel unde a slăbit sau dispărut credinţa în Dumnezeu.

Credinţa în Dumnezeu ne reconfortează şi ne înalţă moralul, ne mângâie şi ne întăreşte în clipele cele mai grele din viaţă. În mijlocul gloanţelor de pe câmpul de luptă, în focul durerilor de pe paturile de suferinţă şi în faţa morţii, oamenii nu se consolează nici cu filosofia lui Kant, nici cu poeziile lui Goethe, nici cu scrisorile lui Voltaire. În astfel de împrejurări, gândurile tuturor se ridică pe aripile credinţei sus, la Dumnezeu, de unde aşteaptă ajutorul, ocrotirea şi mângâierea.

Credinţa în Dumnezeu coboară atunci în suflet, ca un balsam alinător, pacea şi tăria, speranţa şi răbdarea, scutul şi mântuirea, tot virtuţi şi puteri aducătoare de ajutor şi biruinţă. „Ceea ce este pentru călătorii cu caravanele, prin pustiuri, steaua polară; ceea ce este pentru marinari şi pentru exploratori busola, ca să ferească, pe unii a se înnămoli, iar pe alţii a se rătăci; ceea ce este farul luminos pentru un vapor, într-o noapte întunecoasă şi înceţoşată; ceea ce este cârma pentru siguranţa mersului locomotivelor şi a tot ce ele poartă; ceea ce este ancora pentru vapor, care, când este ameninţat de uriaşele valuri, ea fiind aruncată, îl scapă de la pieire, este credinţa în Dumnezeu pentru fiinţa omului, care ca şi o corabie se luptă cu uriaşele valuri ale oceanului acestei vieţi.” (Ned. Georgescu)

(Ilarion V. FeleaReligia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 154-157)

 

Sursa: doxologia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

X