Am dormit la Mănăstirea Sfântul Antim, unde m-am întâlnit cu marele pictor Sofian. A fost o mare bucurie pentru mine, mai ales datorită părintelui Bălan, care mi-a fost aproape ca un prieten și povățuitor. El m-a însoțit încă de când am plecat din Muntele Athos, în septembrie 1984.
Am venit la Căminul Preoțesc, iar părintele m-a dus la Mănăstirea Bistrița și la schiturile din zonă, unde am stat zece zile. După cuvântul părintelui Ioanichie, am făcut un tur și am vizitat aproximativ 60 de mănăstiri în două săptămâni. După aceea, părintele mi-a spus că trebuie să scriu o carte pentru pelerinii greci despre România.
I-am răspuns că nu sunt scriitor și nu știu să scriu o carte. Dar mi-a spus că trebuie să fac ascultare. Mi-a dat broșuri, biografii și cărți despre mănăstirile noastre și mi-a spus să le traduc și să alcătuiesc o carte. Am făcut ascultare și, în 1985, cartea a fost tipărită în Grecia. A fost prima dată când grecii au citit despre România, despre mănăstiri, despre sfintele moaște, despre icoane făcătoare de minuni și despre istoria duhovnicească a acestui neam.
Am învățat limba română cu ajutorul starețului meu și al cuviosului părinte Petroniu. Mi-au dat un dicționar și o gramatică, iar încet-încet am început să traduc „Patericul Românesc” în limba greacă. Dumnezeu mi-a dat mare râvnă și bucurie. Până astăzi am tradus 47 de cărți, dintre care 23 au fost tipărite în Grecia. Astfel, grecii au aflat despre părintele Paisie Olaru, despre părintele Ilie Cleopa, despre părintele Papacioc și despre alți mari duhovnici români.
Pentru mine a fost o mare binecuvântare că am cunoscut acești părinți sfinți și cuvioși. Am avut bucuria să îl întâlnesc și pe părintele Dumitru Stăniloae. Am făcut fotografii împreună, pe care le păstrez până astăzi cu mare prețuire.
După ani de slujire în Athos, Dumnezeu m-a chemat în Africa. Am lucrat 25 de ani în Congo, iar în ultimii ani slujesc în Burundi, o țară mică, cu aproximativ 11 milioane de locuitori. Ortodoxia acolo a început de la zero. Din 2004 până în 2010 am construit un centru misionar cu opt clădiri. În prezent avem mai multe parohii active.
Recent am construit o biserică în orașul Rumonge, la 80 km de capitala Bujumbura, cu hramul Sfântului Spiridon. Un credincios a dorit acest hram din evlavie față de sfânt. Biserica are 18 metri lungime și 9 metri lățime. Am terminat construcția în două luni și zece zile. La sfințire au participat peste 500 de oameni, inclusiv săraci și orfani. A fost o mare bucurie pentru toți.
Salariile acolo sunt foarte mici – aproximativ 3 dolari pentru muncitori și 5 dolari pentru meseriași. Totuși, cu ajutorul lui Dumnezeu și al credincioșilor din România, am reușit să finalizăm lucrarea. Parohia este românească prin sprijinul primit, deși credincioșii sunt africani.
Urmează să construim o altă biserică, cu hramul părinților Cleopa și Paisie. Pentru mine este o mare bucurie, pentru că i-am cunoscut personal și le-am tradus scrierile. Vin des în România pentru a strânge fonduri, dar vin mai ales din dragoste pentru mănăstirile voastre, pe care le simt ca fiind și ale mele. Sunt grec, dar sunt și român cu inima.
Tema noastră este „Dragostea prin care vine pacea”. Am trăit la Muntele Athos și acolo am învățat ce înseamnă pacea lăuntrică. Când am ajuns în Athos, la vârsta de 22 de ani, am găsit 16 călugări bătrâni. M-a impresionat tăcerea și rugăciunea lor neîncetată. Fiecare stătea în picioare, cu metaniile în mână, rostind rugăciunea lui Iisus.
I-am întrebat pe unii dintre ei ce roade au dobândit după 60 de ani de mănăstire. Răspunsul lor m-a uimit: spuneau că sunt cei mai mari păcătoși și nevrednici de rai. Atunci nu înțelegeam. Mai târziu am înțeles că ajunseseră la smerenia desăvârșită. Aceasta este adevărata viață duhovnicească: smerenia.
Părintele Paisie ne-a spus că cheia mântuirii este credința ortodoxă. Credința este un mare dar primit la botez. Dar roadele credinței nu le simțim din cauza nepocăinței. Nu păcatul în sine ne îndepărtează, ci lipsa pocăinței și a spovedaniei.
Păcatul înseamnă călcarea poruncilor lui Hristos și aduce prezența diavolului în inimă. De aceea trebuie să ne spovedim repede și sincer. Spovedania este canalul prin care primim iertarea și harul Duhului Sfânt.
Părintele Paisie spunea că, pentru a dobândi pacea, trebuie să ne tăiem voia proprie. În voia noastră se ascunde mândria. Prin ascultare și pocăință se curăță inima.
El ne-a învățat și o metodă practică de pocăință: după o zi obișnuită, să stăm seara singuri în fața icoanei și să spunem din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă, că sunt păcătos.” Să ne osândim pe noi înșine, nu pe alții. Din această smerire vine harul și, uneori, lacrimile. Lacrimile de pocăință sunt prezența Duhului Sfânt.
Pacea este harul lui Dumnezeu. Când judecăm, când avem mândrie sau invidie, pierdem pacea. Când ne smerim și ne pocăim, pacea revine.
Aceasta este calea: credință, spovedanie, ascultare, smerenie și lacrimi de pocăință. Prin acestea vine dragostea, iar prin dragoste vine pacea.
