Nu putem niciodată privi direct în lumina soarelui, iar hainele Sale, ne spun Sfinții Evangheliști, s-au făcut albe ca lumina. Să reținem și acest amănunt terminologic: de obicei noi spunem „alb ca zăpada”, zăpada fiind albul desăvârșit, pur, și totuși zăpada este o materie. Dar ni se spune că s-au făcut albe ca lumina, în sensul că lumina, în spectrul pe care noi îl cunoaștem, este lumina albă, dar lumina este într-un fel imaterială, nu se poate pipăi. De aceea, când ni se spune că hainele Sale erau albe ca lumina, înseamnă că deja era ceva imaterial în ele, se transfigurase materia, era pătrunsă de o lumină care o făcea mai puțin materie, de fapt așa cum va fi trupul lui Iisus după Învierea Sa din morți: transfigurat, duhovnicesc, îndumnezeit, capabil să pătrundă prin materie, să intre într-o casă ușile și ferestrele fiind închise și încuiate.
Pe lângă înfățișarea Sa, ucenicii au mai văzut ceva: i-au identificat pe profeții Vechiului Testament, pe cei doi mari profeți Moise și Ilie, care ședeau unul de-a dreapta și altul de-a stânga lui Iisus, stând de vorbă cu El ca niște vechi cunoscuți și prieteni. Atunci cei trei ucenici s-au simțit atât de bine, au fost învăluiți de o imensă bucurie și odihnă sufletească, încât Petru a zis: „Doamne, ce bine ne este să fim noi aici! Să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie.” Nu le venea să mai plece de acolo, prin singurătatea muntelui, să se așeze și să-și facă adăposturi pentru stăpânii lor, ei urmând, ca niște servitori, să doarmă la ușa fiecărei colibe, făcând de pază, într-o smerenie desăvârșită, dar numai să nu plece de acolo.
Ni se spune mai departe în Evanghelie că deodată cei trei apostoli au fost învăluiți de un nor luminos. Mai exact, nu au fost învăluiți, ci au fost umbriți de un nor luminos. Cuvântul „a umbri” are un sens cu totul special în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul cât și în Noul Testament: înseamnă că Dumnezeu Își exercită puterea și acțiunea asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane. În Vechiul Testament, aripile heruvimilor umbreau chivotul mărturiei; această umbrire era prezența lui Dumnezeu asupra chivotului.
Ne amintim și de Buna Vestire, când Sfânta Fecioară Maria a întrebat cum va fi aceasta, de vreme ce nu știe de bărbat, iar îngerul i-a răspuns că Duhul Sfânt o va umbri. Prin această umbrire, Duhul Sfânt S-a pogorât în pântecele Fecioarei. De asemenea, după Înălțarea Domnului, bolnavii îl așteptau pe Petru ca măcar umbra lui să treacă peste ei și să se vindece. Așadar, norul luminos care i-a umbrit pe apostoli era participare la lumina lui Iisus și prezența lui Dumnezeu asupra lor.
În clipa în care norul luminos i-a umbrit, cei trei apostoli au auzit glasul Părintelui ceresc, asemenea momentului de la Botez, când Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel și Tatăl a adeverit că Iisus Hristos este Fiul Său. Apoi totul s-a terminat. Ucenicii, cuprinși de spaimă sacră, s-au ridicat și L-au văzut doar pe Iisus în înfățișarea Lui de mai înainte. Coborând muntele, Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui despre vedenie până când El va învia din morți.
Sărbătoarea aceasta este una dintre cele mai cutremurătoare din calendarul nostru. Faptul că Hristos S-a transfigurat arătându-Și dumnezeirea este limpede, dar ne putem întreba de ce au fost de față Moise și Ilie. Puțin înainte, Iisus îi întrebase pe ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Unii spuneau că este Moise, alții Ilie sau alt profet. Dar Petru a mărturisit: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”
Transfigurarea a adeverit această mărturisire. Prezența lui Moise și Ilie a arătat, pe de o parte, că Iisus nu este reîncarnarea lor, cum credeau unii, și, pe de altă parte, că este mai mare decât ei. El ședea în mijloc, iar ei de-a dreapta și de-a stânga, semn al superiorității Lui, căci El era Dumnezeu, iar ei doar profeți.
Moise a murit, dar mormântul său nu a fost cunoscut niciodată, pentru a nu deveni obiect de idolatrie. Ilie a fost răpit și făcut nevăzut. În contrast, mormântul lui Iisus a fost cunoscut și a fost găsit gol, mărturie a Învierii.
Lumina care strălucea din Iisus nu venea din exterior, ci din interiorul Său. Era lumina necreată, lumina dumnezeiască. Dumnezeu a zis la început: „Să fie lumină”, și a fost lumină. Acea lumină era din ființa Lui. Lumina pe care au văzut-o apostolii este numită în mistica răsăriteană „lumina taborică”.
Aceasta dovedește că omul duhovnicesc, îmbunătățit lăuntric, poate vedea această lumină. În tradiția isihastă, unii sfinți au ajuns, prin rugăciune și curățire, să vadă pentru o clipă lumina necreată. Bucuria lor era asemănătoare cu a celor trei apostoli, care nu voiau să mai plece de pe munte.
Chiar dacă nu suntem isihaști, prin mântuire înțelegem că raiul înseamnă părtășia la lumina necreată a lui Dumnezeu. Ființa intimă a lui Dumnezeu nu ne va fi accesibilă, dar energiile necreate, snopuri de lumină taborică, se revarsă asupra celor mântuiți.
Biserica este anticamera Împărăției lui Dumnezeu. Ori de câte ori Îl avem pe Iisus Hristos în mijlocul nostru, mai ales prin Sfintele Taine și prin Sfânta Împărtășanie, ne apropiem de această lumină și de această bucurie a împărăției.
