Sari la conținut

Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar - Bartolomeu Anania (2000)

16 februarie 2026 · 5 minute de citit

Iubiții mei, atât Sfânta Scriptură, cât și poruncile Bisericii și tratatele de morală ne pun în față toate păcatele de care un creștin trebuie să se ferească. Printre ele se numără minciuna, furtul, hoția, omorul, lăcomia, invidia, trufia și foarte, foarte multe altele. Există însă un păcat al cărui nume adevărat, după părerea mea, nu îl veți găsi nici în Biblie, nici în tratatele de morală sau în poruncile Bisericii. Acest păcat foarte grav, repet, după părerea mea, se cheamă nesimțire. Este păcatul care îl stăpânea pe bogatul pomenit în Evanghelia de astăzi. I se spune „bogatul nemilostiv”, dar cuvântul biblic este dulce în raport cu ceea ce era colosul acesta, mormanul acesta de carne și de măduvă care era bogatul cu pricina.

Ni se spune în parabola bogatului zis nemilostiv, dar în realitate bogatului nesimțit, că el trăia luminat în toate zilele vieții lui. Se îmbrăca în haine scumpe de porfiră și vison, adică în mătăsurile cele mai alese, în țesăturile cele mai fine. Înțelegem că locuia în palate bogate, strălucite, din marmură suflate cu aur și se ospăta în fiecare zi la mese îmbelșugate, cu membrii familiei și cu prietenii. Se ospăta din bucatele cele mai alese și din vinurile cele mai scumpe. Avea o mulțime de servitori și de sclavi care îi slujeau de dimineața până seara. Așadar, un om bogat în toată puterea cuvântului.

Dar se spune că la poarta lui a zăcut ani în șir un sărac care se numea Lazăr. Nu pentru că ar fi fost un cerșetor care ar fi putut să ceară și în altă parte o bucată de pâine, ci pentru că era bolnav și plin de bube și tot timpul era flămând. Ar fi vrut să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului, multe sau puține, câte vor fi fost, dar nimeni nu îi dădea. Dimpotrivă, câinii veneau și îi lingeau rănile.

Iubiții mei, o parabolă este istorisirea unui fapt obișnuit din viața noastră de fiecare zi, dar care are un tâlc ascuns. Cele mai multe parabole așa se sfârșesc. Ar fi trebuit ca și aceasta să se isprăvească aici. Există printre noi oameni avuți, bogați, chiar foarte bogați, care nu se uită nicicum la cei săraci. Dar parabola aceasta spusă de Mântuitorul Hristos are două planuri: unul este acesta pe care îl trăim noi în fiecare zi și un altul, cel din viața de dincolo, despre care știm foarte puțin.

Ni se spune pe foarte scurt că săracul Lazăr a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. De aici începe adevăratul tâlc al parabolei. Iată că și pentru unul și pentru altul a venit moartea, care i-a egalizat. Numai că, îndată după moarte, lucrurile au stat diferit. Sufletul săracului a fost dus în sânul lui Avraam, metaforă pentru Rai, locul unde sufletul omului mântuit se simte ocrotit și fericit pentru veșnicie.

Bogatul se chinuia în iad, în văpaie, în timp ce Lazăr era mângâiat și fericit în Rai. Bogatul l-a văzut pe Avraam și pe Lazăr și a cerut milă: „Părinte Avraame, ai milă de mine și trimite-l pe Lazăr să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească buzele, că tare mă topesc în văpaia aceasta.” Cel care toată viața fusese nemilostiv cere acum milă. Între Rai și iad există o prăpastie mare peste care nu se poate trece.

Bogatul insistă și cere ca Lazăr să fie trimis la cei cinci frați ai săi ca să-i avertizeze. Avraam răspunde că au pe Moise și pe proroci, adică Legea. Dacă nu ascultă de ei, nici dacă ar învia cineva din morți nu vor crede.

La început s-ar părea că este vorba de o lege a compensației: cel ce a suferit se bucură, cel ce s-a bucurat se chinuie. Dar bogatul nu este pedepsit pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nesimțit, lipsit de milă față de semenul său. Nemila se pedepsește pentru că este păcat față de porunca lui Dumnezeu și față de datoria omului față de om.

Mila are două planuri: este sentiment și este faptă. A ți se face milă ține de viața psihică, superficială. A face milă ține de omul duhovnicesc. Sentimentul fără faptă nu este de ajuns. A transforma compasiunea în faptă este adevărata milostenie.

Sfântul Apostol Pavel vorbește despre omul psihic și omul duhovnicesc. Omul psihic trăiește la nivelul sentimentelor. Omul duhovnicesc trăiește la nivelul Duhului, în legătură cu Dumnezeu. A face milă cu cineva ține de omul duhovnicesc.

În parabola samarineanului milostiv, aproapele nu este cel căruia i s-a făcut milă, ci cel care a făcut milă. Mila este fruct al iubirii. Porunca supremă este iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Cel ce pretinde că îl iubește pe Dumnezeu, dar îl urăște pe fratele său, este un mincinos.

Unii fac milostenie de frica pedepselor viitoare, alții în nădejdea răsplăților cerești, iar alții din dragul binelui, din bucuria de a face bine. Bucuria de a face bine este ea însăși o răsplată.

Există forma personală a milosteniei, de la om la om, și forma organizată, prin societăți filantropice și prin Biserică. În catedrală există cutia milelor pentru săraci, iar banii adunați sunt administrați pentru ajutorarea celor nevoiași, după criterii cât se poate de obiective.

Se organizează ajutoare pentru săraci, bătrâni, copii, pentru cei cu abandon școlar, pentru bătrâni aflați în cămine, prin asistenți sociali pregătiți în facultatea de teologie. Atât forma individuală, cât și cea organizată sunt bune și folositoare.

Mila ca act este socotită mai puternică decât dreptatea. Chiar și un gest mic, un „firicel de ceapă verde”, cum spune Dostoievski, poate mântui un suflet. Orice act de milostenie, cât de modest, va fi ținut în seamă de Dumnezeu.

Și închei cu cuvântul profetului Isaia: dacă din inimă vei da pâine celui flămând și vei sătura sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric, iar întunericul tău va fi precum amiaza. Amin.

Din aceeași categorie