Crestinism

Toate sunt îngăduite?

Toate sunt îngăduite?

Coborând pe strada Egaleo și mergând spre Pireu, am văzut două femei îmbrăcate în negru. Acestea cu siguranță vor taxi, mi-am zis în sinea mea și am încetinit viteza. Și într-adevăr, au făcut semn cu mâna să opresc.
−     Poți să ne duci în satul cutare, întrebă una din ele, și să ne aștepți până ne întoarcem? Și câți bani vrei?
După ce ne-am înțeles, am pornit. Și precum întotdeauna, am început și discuția:
−    De ce mergeți acolo?
−    Am pierdut pe fratele nostru și mergem la înmormântare. Suntem femei în vârstă și nu putem să mergem cu alt mijloc.
Am respectat durerea lor și în toată călătoria am schimbat puține cuvinte. După o oră jumătate am ajuns la destinație.
Am fost nevoită să iau parte și eu la înmormântare. Nu pot să spun că am văzut multă durere; de altfel, omul acela era și în vârstă. Însă altceva a fost care m-a cutremurat. În cimitirul satului, lângă un oarecare mormânt stătea o femeie care plângea și vorbea singură, certându-se cu Dumnezeu. Nu purta haine negre. M-am apropiat și am văzut fotografia unui tânăr.
−    A fost copilul dumneavoastră? am întrebat-o șovăitor.
−    Da…copilul meu.
−    Să trăiți și să-l pomeniți, iar Dumnezeu să-l țină lângă El!
−    Nu-mi vorbi de Dumnezeu! mi-a răspuns ea cu sălbăticie.
Eu însă nu i-am răspuns, ci am plecat de lângă ea și am intrat în biserică. Așa cum priveam la cei din biserică, privirea mi s-a oprit asupra unui tânăr autist. Dumnezeul meu, fie-Ți milă de el! am spus eu rugându-mă.
După ce s-a terminat slujba, am mers să bem cafea, le-am transmis rudelor condoleanțe și a venit vremea să plecăm. Am început din nou discuția, comentând cuvintele acelei mame.
−    Fiica mea, aceea a pătimit ceea ce a meritat, am auzit-o uimită pe doamna ce stătea lângă mine. Vai de tânărul care a plecat atât de devreme!
−    Ce vreți să spuneți? Că ea meritat aceasta?
−    Un copil i-a dat Dumnezeu, iar ea zi și noapte îl înjura. La vârsta de 25 de ani tânărul a hotărât să cumpere mașină din banii săi. Dar mama lui…îl blestema. În fiecare după-amiază, când el pleca să se plimbe, ea îi striga: În sicriu să te aducă! Să te sărut de moarte!
În fiecare zi aceleași cuvinte…  Până când cu ghinionul ei i-au adus copilul în sicriu. Acum se ceartă cu Dumnezeu și bocește ca să o compătimim. Nimeni însă nu-i dă atenție.
Le-am întrebat și despre copilul autist, pe care îl văzusem în biserică.
−    A, da! Știm la cine vă referiți.
−    Păcat de el!
−    Păcat, e puțin spus! Și ceilalți copii ai ei sunt într-un hal îngrozitor. Această femeie s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu vărul ei primar!!
−    Bine, dar nu s-a găsit cineva care să-i oprească?
−    S-au căsătorit pe ascuns, și-au bătut joc chiar și de preot… Au făcut patru copii: primul este autist, al doilea a murit la 12 ani de cancer, al treilea este narcoman, iar al patrulea este nebun. Părinții lor au fost frați…același sânge. Ce pricopseală să aștepți? Dar să nu crezi că sunt singurii. Mai avem încă o situație asemănătoare în sat, cu aceeași soartă și aceia!
Concluzia este a dumneavoastră. Același lucru se petrece și aici, în capitală. Vai de noi, ne-a îndepărtat de Dumnezeu și le nivelăm pe toate. Nu avem îngrădiri pentru nimeni și nimic.
Câtă dreptate avea Dostoievski: „Fără Dumnezeu, toate sunt îngăduite”.

Din cartea Călătorind între zidurile cetății – va apărea în curând la Editura Evanghelismos.

Sursa: marturieathonita.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

X