Crestinism

Omul dragostei adevărate

Omul dragostei adevărate

Vă voi povesti despre o mamă plină de bunătate și gingășie. Sincer, aș fi dorit ca toate mamele din lume să fi fost ca ea.

Ora zece dimineața, regiunea Niceii. O femeie îmbrăcată în negru mă oprește.

– Pot să stau, copilul meu, în față? Căci în spate amețesc și mă dor picioarele.

Aceasta mi-a spus-o cu atâta dulceață, încât și eu i-am răspuns cu aceeași dulceață în voce:

– Sigur că puteți.

S-a așezat încet-încet.

– Îți mulțumesc, copilul meu! Să ai binecuvântarea lui Dumnezeu!

Am văzut că mâinile și picioarele ei erau umflate din pricina ostenelii, dar chipul ei arăta ca cel al unei sfinte.

– Unde mergem? am întrebat-o.

– Copilul meu, poți să mă duci la Spitalul de Stat din Atena? Ia-o însă pe aici!

– Dar pe aici mergem la Pireu.

– Nu contează, ocolim.

– Vreți să evitați pe cineva, să nu vă vadă?

– Da, copilul meu.

Am virat la dreapta.

– Știi, fata mea, puțin mai departe este magazinul fiului meu și nu vreau să mă vadă, fiindcă mi-a spus să-l sun când voi merge la medic, ca să mă ducă el. Eu însă nu vreau să-l deranjez, să edvin povară. Am copii buni și nurori bune, dar au familie și trebuie să respect aceasta.

Vorbea rar, dar cu înțelepciune. Să fi avut vreo 75-80 de ani.

– Vorbiți-mi despre viața dumneavoastră, despre copiii dumnevoastră. Îmi place să vă ascult.

– Ce să-ți spun, fiica mea?

– Orice doriți.

Așa a început să-mi spună istoria vieții ei. Mi-a vorbit despre locul ei de baștină, Dimițana, despre anii frumoși, dar și grei totodată ai copilăriei sale, pe care i-a petrecut în preafrumosul și slăvitul ei sat. Mi-a vorbit despre râul Lusio cu apele sale cristaline, brazii de pe munții din împrejurimi, toate florile ce le sădeau localnicii în grădinile lor, mănăstirile, școala în ascuns, despre oamenii însemnați pe care i-a odrăslit, precum Patriarhul Grigorie al V lea, Ghermano episcopul Noilor Patre, profesori universitari, comercianți și mulți alții. Fiecare familie din Dimițana a odrăslit cel puțin un erou, în toate luptele patriei noastre împotriva cotropitorilor.

Mi-a vorbit chiar și despre tatăl ei cel aspru.

– Am să-ți spun și ceva care te va face să râzi, însă noi atunci plângeam…Într-o seară eram adunați toți copiii împreună cu părinții noștri care se întorseseră de la câmp obosiți. Fetele împreună cu mama pregăteam masa. Mamei însă i-a căzut farfuria cu mâncare, pentru că s-a împiedicat. Tata s-a mâniat tare, căci era foarte nervos. A mers în beci, a adus un sac, a pus-o pe mama înăuntru, a pus sacul pe umăr și s-a îndreptat spre prăpastie. Nici frații, nici noi, fetele, nu puteam să spunem nici un cuvânt.

Pe drum l-a văzut un vecin. „Unde mergi, bădie Lambro?, l-a întrebat. – Merg către prăpastie. – Ce să faci? Ai gunoaie în sac? – Nu, am pe femeia mea și merg să o arunc în prăpastie. – De ce? Ce ți-a făcut? – A spart o farfurie cu mâncare. – Haide, bre bădie Lambro, pentru acest motiv mergi să-ți arunci femeia în prăpastie? Iart-o! – Zici să o iert? – Ei, desigur”. Și astfel s-a întors înapoi și mama s-a izbăvit.

Mi-a părut foarte ciudată această întâmplare și de aceea am început să râd.

– Acum râd și eu când povestesc, a spus ea, ca și atunci când o povestesc nepoților mei. Atunci însă lipseau lacrimile din ochii mei și rugăciunea din inima mea.

– Dumneavoastră ați avut un soț bun?

– Ah, copilul meu, aceeași soartă cu mama mea am avut. Vezi aceste mâini? Sunt astfel de la spălările rufelor străine și de la munca la câmp.

– Soțul ce lucra?

– Soțul era toată ziua la cafenea; îmi lua banii și mergea acolo. Dar Bunul Dumnezeu l-a luat repede lângă El și astfel m-am liniștit.

– Câți copii aveți?

– Am patru băieți; să fie sănătoși. Sunt copii buni. Dar am și nurori foarte bune. Copiii mei le iubesc, dar și ele îi adoră. Au familii frumoase, creștinești. Numai un fiu de-al meu mă amăra. Și mă amăra mult.

– Buna mea doamnă, ce era atât de grav, încât vă amăra atât de mult?

– Ah, fata mea! S-a însurat de îndată ce a terminat stagiul militar cu o fată de 19 ani, o fată bună. După ce a născut soția lui, a plecat la corăbii – aceasta e meseria lui, marinar. Însă un prieten de-al său i-a trimis o scrisoare în care îi spunea că femeia sa și-a găsit un alt bărbat. Fiul meu, de îndată ce a citit scrisoarea, s-a întors înapoi, fără să-și înștiințeze soția și a prins-o cu altul. Ei, s-au certat, și-a luat valiza și a venit la mine. „Bine ai venit, băiatul meu! De ce ai venit atât de repede înapoi și mai întâi la mine? De ce nu ai mers la femeia și copilul tău? Ceea ce ai făcut nu e corect. Hai, du-te la casa ta. – Nu, mamă, m-am despărțit de femeia mea. – Te-ai despărțit? De ce?”. Și mi-a spus ce s-a întâmplat. „Copilul meu, Hristos S-a jertfit pentru noi, pentru păcatele noastre, care sunt foarte multe și ne-a iertat. Și tu nu poți să ierți o greșeală mică a femeii tale? Este o fetiță, a căzut în greșeală…O vom spânzura pentru asta? Dacă ai fi făcut-o tu, nu ai fi voit să te ierte? Haide, băiatul meu, mergi la femeia și copilul tău și uită ce s-a întâmplat. Și învață în viața ta să ierți, ca să fii iertat. Haide, copilul meu, mergi cu binecuvântarea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului! – Nu, mamă! Dacă nu aș fi văzut-o cu ochii mei, aș fi iertat-o. Acum însă nu pot. – Fiul meu, fă ce te luminează Dumnezeu!, i-am spus.

Am rămas mută, nu puteam rosti un singur cuvânt. A trecut destul timp ca să pot vorbi.

– Și ce s-a întâmplat? În cele din urmă s-a despărțit?

– Da, fiica mea. S-a despărțit. Însă eu nu mi-am lăsat fiica așa…Am fost și sunt și acum alături de ea; orice are nevoie, o ajut.

– Fiul dumneavoastră unde se află acum?

– S-a însurat din nou, are două fete și cu una din prima căsătorie, trei. A luat tot o fată bună. Toate nurorile mele sunt fiicele mele, le iubesc mult. Întotdeauna am spus copiilor mei să-și iubească și să-și respecte soțiile, ca să fie fericiți. Slavă lui Dumnezeu, toate sunt bune! Ești măritată, fiica mea?

– Nu.

– Ei, nu-i nimic. Ce vrea Bunul Dumnezeu. Să-L iubești pe Dumnezeu, fiica mea.

– Îl ador, buna mea doamnă!

„Dumnezeul meu, Îți mulțumesc că mi-ai scos în cale pe această femeie!” am spus în sinea mea.

Am ajuns la spital, a coborât din taxi, dar înainte de a pleca, am văzut că mergea cu greutate. Fără să mai stau pe gânduri, am parcat taxiul unde am găsit loc, am coborât, am alergat la ea, am apucat-o de mână și am mers împreună la medic.

Când am terminat, am dus-o înapoi la ea acasă. Nu pot să vă descriu binecuvântările ce ieșeau din gura și din inima ei. Câtă dragoste avea!

Adeseori îmi vine în minte această rară, gingașă și dulce ființă, a cărei inimă, luminată de dumnezeiasca lumină, răspândea cu dărnicie în jurul ei dumnezeiasca dragoste.

Din cartea Călătorind între zidurile cetății

 

Sursa: marturieathonita.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

X