Abordând practica ca o modalitate de a impune iubirea progresiv, se poate afirma că nu este necesar ca omul să existe și să iubească simultan, ci mai degrabă să existe pentru că iubește. Aceasta, în măsura în care practica iubirii devine temelia existenței sale.
Învierea confirmă în mod categoric divinitatea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Credința în mărturiile celor care au fost martori ai Învierii sale transformă aceste relatări într-o Evanghelie viu colorată, aducând bucurie supremă. Aici, Dumnezeu depășește conceptul de noțiune abstractă și devine o prezență personală și tangibilă.
Devenind Persoană, Dumnezeu rămâne, totuși, incomensurabil și inexprimabil în esența Sa, dar se arată accesibil direct prin experiența lucrărilor Sale, fie ele creative sau istorice, revelându-și astfel alteritatea personală.
Dacă acceptăm Învierea ca un adevăr, atunci acceptăm că Hristos este deopotrivă Dumnezeu și Om, fără diviziuni. Aceasta indică posibilitatea unui mod comun de existență între Dumnezeu, necreatul, și omul, creatul, un mod care transcende granițele naturilor lor distincte într-o existență personală.
Omul, prin Înviere, își poate transcende propria natură perisabilă și poate adopta existența ca o formă de libertate personală.
Aceste adevăruri evanghelice pot deveni ușor ideologii sau psihologii, dar pot fi și revalidate experimental prin implicare activă în viața Bisericii, văzută ca Trupul lui Hristos.
Astfel, Trupul Bisericii se constituie nu pe baza unor convingeri comune sau uniformitate morală, ci prin prioritatea absolută a experienței practice. Prin urmare, practica nu doar că promovează iubirea ca esență a vieții, dar stabilește și existența dincolo de simpla natură a ființei, orientând-o către o relație profundă și transformativă.