ISTORISIREA ÎNTÂI
D. era un prieten de-al meu foarte apropiat. Am mâncat pâine și sare încă din copilăria noastră, însă după ce am crescut… ne-am pierdut unul de altul. Într-o zi când stăteam și mă întrebam ce face și unde se află prietenul meu (știam că se căsătorise și are și un băiețel), seara m-a sunat. Dar pentru ce? Ca să-mi ceară socoteală de ce nu am dat like („îmi place”) pentru niște fotografii ale lui pe care le-a postat pe Facebook (unde desigur suntem… prieteni, fie și virtual).
Și-a adus aminte de mine, însă nu m-a întrebat ce fac, despre noutățile mele etc., ci numai ca să se intereseze de pierdutul like. Eu atunci l-am întrebat cum este, i-am mulțumit că și-a adus aminte de mine după atâta vreme, dar acela nimic.
– Bine, dar nu ai văzut fotografia pe care am pus-o ieri?, a insistat acela.
– Ce face femeia ta, copilul tău?, am insistat și eu.
– Atunci îți mai trimit o dată fotografia, a spus acela neluând în seamă întrebările mele. Să dai like, să nu uiți!
Atunci m-am enervat și i-am spus:
– Bine, măi D., este posibil să ne ai înscriși în lista ta de Facebook de atâta vreme și să mă scoți din sărite acum numai și numai pentru ca să-ți dau like? Ce fel de prieten ești? Ai uitat că…
Luasem avânt, dar însă în zadar. Din capătul celălalt al firului s-a auzit un „bip” prelung. Vechiul meu prieten îmi închisese telefonul. Convins că mult doritul like din partea mea este pierdut, a lepădat împreună cu el și prietenia noastră de atâția ani.
ISTORISIREA A DOUA
Stăteam la cafeneaua din orașul meu și mă desfătam de un frumos apus de soare. Însă aceste clipe au devenit subiect de discuție din partea lui M., verișoara mea, care a venit și m-a aflat în Pireu, „ca să-mi spună ceva important”, așa cum mi-a făgăduit. Și într-adevăr, discuția s-a aprins și iată durează de aproape trei ceasuri.
Această discuție „importantă”, se pare că este și unicat (!!!) în cafeneaua arhiplină, mai ales de tineri. Nu, nu glumesc! Muzica moderată și câteva cuvinte împrăștiate ale clienților vechi ai cafenelei erau singurele care se auzeau, în afară de noi doi… palavragii.
Mă uit în jurul meu să văd ce se întâmplă. La dreapta mea văd o pereche, fiecare afundat în uriașul ecran al mobilului său. La stânga, un grup de patru persoane având în mâini același fel de mobile și tablete. Stăteau liniștiți fără să-și poată ridica capul de la ele. Mai alături, niște adolescenți își făceau cu obsesie selfies și apoi, iarăși și iarăși afundați în ecran, fără să privească la cei cu care ieșiseră „împreună”.
Îmi vine în minte un gând deranjant, însă îndată m-am liniștit. „De ce să nu se uite la mobilele lor? Ce, să stea ca niște pustnici? Așa sunt tinerii astăzi. Așa comunică ei. Nu-i nici o problemă. Mi se pare că eu nu pot înțelege ce se întâmplă astăzi”. ”Ce, oare toți, mici, mijloci, mari și bătrâni, vor semăna cu mine și cu vara mea?”, mi-am spus în sinea mea.
Însă „argumentele” mele s-au dărâmat îndată, când un grup de vreo 50-60 ani vin și se așază la o masă din fața mea. Și ce fac? Înainte de a cere catalogul și de a comanda, îl întreabă cu nerăbdare pe servitor dacă magazinul are wi-fi. După ce primesc răspunsul afirmativ, cu toții scot pe masă cunoscutele tablete și mobile. Apoi… liniște deplină. O femeie din grup se ridică și fotografiază apusul de soare. „Nu se poate, îmi spun în sinea mea, cel puțin aceasta o va împărți cu ceilalți de lângă ea”.
Și într-adevăr, o împarte. Se adâncește în foarte scumpul său smartphone și face share, fără să scoată un cuvânt celor cu care ieșise împreună. Se vede că este foarte fericită.
Eu și cu vara mea discutam încet despre tâmpirea, constrângerea și de dictatura pe care o impuseseră în societatea contemporană așa-numitele „rețele sociale”. Mulți se întorc spre noi și ne privesc. Aproape că vorbim în șoaptă ca să nu le stricăm liniștea. Iarăși se uită la noi cu o expresie de mirare și nedumerire, ca și cum ne-ar spune: „Bine, ați venit aici ca să vorbiți? Nu aveți altceva de făcut?”
Cu puțin înainte de a pleca, o tânără de la masa adolescenților se apropie de noi. „Oare ce vrea?”, m-am întrebat. „Vreți să ne faceți o fotografie?, mă întreabă. Entuziasmat numai de ideea că aceasta îi va face chiar și puțin să se desprindă de ecranele lor, am luat mobilul și le fac o fotografie. Toți erau veseli. Dar oare să fie adevărate aceste zâmbete?
„Mai faceți-ne una, domnule”, m-a rugat tânăra. Nu am apucat să dau înapoi mobilul, că am auzit:
– F., ai transmis-o? Hai, ce mai aștepți?
F. a transmis fotografia în câteva secunde, cu niște mișcări de mână rapide. Chipul ei întunecat, cu privirea ațintită, se lumina palid de lumina puternică a uriașului ecran.
Pauza cu fotografia se terminase. Acum iarăși, în tăcere și cu ochii pironiți pe ecrane, vânau neînduplecatul like. De altfel și fotografia tocmai pentru aceasta a fost folosită: pentru a arăta „cât de bine petrec” oamenii care nu au schimbat aproape nici un cuvânt atâtea ceasuri cât au stat împreună, unul lângă altul. Dar ce importanță are acesta? Dacă instantaneul va lua multe like-uri, totul va fi foarte bine. Altfel…
Toate pentru arătare, toate pentru spectacol. Fățărnicie și exhibiționism în același timp. Am ajuns prizonierii și încătușații unui ciudat regim dictatorial, a unei realități fictive inumane și antisociale: a dictaturii lui… like.
Sursa: www.marturieathonita.ro