Un sfânt nu devine sfânt în clipa în care este trecut oficial într-un calendar. El este sfânt mai întâi prin viața lui, prin felul în care a trăit cu Dumnezeu, prin curajul mărturisirii, prin iubire, prin răbdare, prin suferință și prin credință dusă până la capăt.

Canonizarea nu creează sfințenia. Ea doar o recunoaște.

În primele veacuri creștine, lucrul acesta era foarte limpede. Comunitățile nu așteptau o procedură complicată pentru a înțelege că un martir era un om al lui Dumnezeu. Dacă cineva murea pentru Hristos, dacă își dădea viața fără să-și lepede credința, Biserica îl cinstea firesc. Nu pentru că moartea în sine era spectaculoasă, ci pentru că acea moarte arăta o iubire mai puternică decât frica.

Sfântul Ioan Damaschin spune că sfinții sunt „prietenii lui Dumnezeu”. Aceasta este poate una dintre cele mai simple și mai frumoase definiții ale sfințeniei. Sfântul nu este un om rupt de lume, rece, solemn, inaccesibil. Este omul care a ajuns atât de aproape de Dumnezeu, încât viața lui devine transparentă pentru har.

De aceea, Biserica nu inventează sfinți. Biserica îi descoperă. Îi vede, îi recunoaște și îi pune înaintea oamenilor ca pe niște exemple vii. Un sfânt este, într-un fel, Evanghelia trăită în carne și oase.

Așa se explică și cinstirea martirilor. Ei nu erau admirați ca niște eroi obișnuiți, ci ca oameni în care Hristos biruise frica, durerea și moartea. Viața lor spunea comunității: „Se poate. Omul poate trăi cu Dumnezeu până la capăt.”

Pentru omul modern, moaștele poate părea doar un os, o bucată de haină sau un obiect vechi. Dar pentru creștinism, trupul omului nu este o simplă carcasă. Trupul participă la viața sufletului. Trupul se roagă, postește, îngenunchează, suferă, iubește, plânge, binecuvântează.

Dacă un om s-a sfințit, sfințirea aceasta nu rămâne doar „în interior”, ca o idee abstractă. Ea atinge întreaga persoană, inclusiv trupul.

De aceea, moaștele nu au fost privite de creștini ca obiecte magice. Ele nu lucrează printr-o putere separată de Dumnezeu. Nu osul în sine vindecă. Nu materia, luată singură, face minuni. Dumnezeu lucrează prin materia pe care El a creat-o și pe care o poate umple de har.

Aceasta nu este o idee străină de creștinism. Dumnezeu lucrează prin apă la Botez, prin pâine și vin în Euharistie, prin untdelemn la Maslu, prin mâinile preotului la binecuvântare. Creștinismul nu disprețuiește materia. Dimpotrivă, creștinismul spune că materia poate deveni purtătoare de har.

Sfântul Chiril al Ierusalimului amintește episodul din Vechiul Testament în care un mort învie după ce trupul lui atinge oasele profetului Elisei. Pentru el, acest lucru arată că trupurile sfinților nu sunt simple resturi moarte, ci poartă, într-un fel tainic, urma vieții lor cu Dumnezeu.

Aici este frumusețea teologică a relicvelor: ele spun că sfințenia nu este o idee. Sfințenia a trecut printr-un trup concret, printr-o viață concretă, prin lacrimi concrete, prin răni, post, rugăciune și iubire.

Relicva este o amintire materială a faptului că harul poate locui în om.

În lumea veche, moartea era adesea privită ca impuritate. Trupul mort era ceva de care trebuia să te îndepărtezi. Mormintele erau așezate în afara cetății. Cadavrul era semn de întinare, de sfârșit, de ruptură.

Creștinismul schimbă radical această privire.

După Învierea lui Hristos, moartea nu mai este ultimul cuvânt. Ea rămâne dureroasă, dar nu mai este absolută. Nu mai este o prăpastie fără răspuns. În Hristos, moartea devine trecere, iar trupul celui sfânt nu mai este doar semnul sfârșitului, ci și semnul unei biruințe.

De aceea, mormintele martirilor au devenit locuri de rugăciune. Creștinii mergeau acolo nu pentru că venerau moartea, ci pentru că mărturiseau viața. Ei credeau că sfântul nu este pierdut, nu este anulat, nu este dispărut în neant. Sfântul este viu în Hristos.

Aici se află și sensul mijlocirii sfinților. Creștinul nu îl adoră pe sfânt. Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Dar îl roagă pe sfânt să se roage împreună cu el, așa cum ai ruga un om credincios, viu, să se roage pentru tine.

Sfântul Augustin exprimă foarte bine această diferență: martirul este cinstit, dar Dumnezeu, Cel care l-a încununat pe martir, este adorat.

Aceasta este granița esențială. Sfinții nu îl înlocuiesc pe Hristos. Ei trimit spre Hristos. Nu sunt sursa luminii, ci oameni care au primit lumina și au lăsat-o să treacă prin ei.

Prin cultul sfinților, creștinismul a transformat mormântul dintr-un loc al fricii într-un loc al speranței. Acolo unde lumea vedea doar sfârșit, Biserica a început să vadă comuniune. Acolo unde cultura veche vedea impuritate, creștinismul a văzut trupuri atinse de har. Acolo unde moartea părea să închidă totul, credința a spus: omul lui Dumnezeu este viu.

Sfințenia nu este o etichetă pusă de o instituție, ci rodul unei vieți trăite în Dumnezeu. Biserica nu inventează sfinți, ci îi recunoaște acolo unde harul a devenit vizibil: în curaj, în iubire, în jertfă și în mărturisire.

Relicvele nu sunt simple resturi ale morții, ci semne că Dumnezeu poate sfinți omul întreg, suflet și trup. Ele nu sunt magie, ci mărturii materiale ale unei vieți transfigurate de har.

Iar cultul sfinților schimbă sensul morții. Mormântul ne mai fiind doar locul absenței, ci poate deveni loc de comuniune. Sfântul nu este mort în sensul ultim al cuvântului, ci viu în Hristos, rugător împreună cu Biserica și martor că moartea nu are ultimul cuvânt.