Crestinism

Deși este trecător, trupul ne ajută să lucrăm pentru veșnicie

Deși este trecător, trupul ne ajută să lucrăm pentru veșnicie

Când privim trupul neînsufleţit, noi îl privim cu adânc respect. Vedem în el toată suferinţa, toată bucuria, toată taina vieţii care a aparţinut persoanei. Acest trup stricăcios, de care Sfântul Apostol Pavel dorea să se elibereze pentru a trăi deplin faţă către faţă cu Dumnezeu, este în acelaşi timp chemat la veşnicie.

Vorbind de om în întregul lui, Sfânta Scriptură foloseşte în diverse rânduri cuvintele trup, om sau suflet. Şi într-adevăr, între trup şi suflet, şi chiar între trup şi însăşi trăirea sufletului, există o legătură de nedesfăcut. Avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Credinţa vine de la ceea ce auzim, şi ceea ce auzim vine de la Cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Cuvântul este rostit şi poate fi auzit prin intermediul trupului: de pe buzele celui care vorbeşte, ajunge la urechile celui care ascultă; şi cuvântul ajunge la inimă, la minte, ajunge în miezul fiinţei, atinge persoana în ceea ce are mai profund, aşa fel încât doar un cuvânt al lui Dumnezeu poate să-i transforme viaţa.

Cu toţii ştim cât de mult participă simţurile noastre la fiecare eveniment al minţii şi al inimii, câtă dragoste exprimă o mamă atunci când îşi atinge pruncul, când îl îngrijeşte; câtă mângâiere poate fi dăruită, doar prin atingerea unei mâini; cum dragostea, în toate formele ei de manifestare, îşi găseşte expresia prin trup. Aşa că, dacă privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem (aşa cum mulţi încearcă cel puţin să spună pentru a se mângâia sau pentru a înlătura durerea) un veşmânt care a fost înlăturat, un înveliş de care ne-am dezbărat. Nu este vorba de un veşmânt şi nu e ceva care a fost lepădat. Este un trup care este tot atât de real pe cât e persoana, pe cât e sufletul. Doar în unimea trupului şi a sufletului putem fi o persoană deplină.

Aceasta o arată clar, într-un mod oarecum surprinzător, Sfântul Isaac Sirul, când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, deoarece trupul are tot atâtea drepturi cât şi sufletul, să aleagă şi să determine destinul veşnic al persoanei – cuvinte care ne par misterioase, deoarece nu ne putem imagina cum poate fi aceasta. Şi totuşi, da, eu sunt acest trup, tot atât de mult precum eu sunt acest suflet. Persoana nu poate fi considerată decât în integralitatea ei, în împreuna lor fiinţare.

De aceea, când privim trupul neînsufleţit, noi îl privim cu adânc respect. Vedem în el toată suferinţa, toată bucuria, toată taina vieţii care a aparţinut persoanei. Trupul poate fi numit partea văzută a nevăzutului. În acest sens, poate nu întâmplător, în limba slavonă, în slujbele Bisericii, folosim pentru trup cuvântul „moaşte”. Trupul care a fost înconjurat cu dragoste şi preţuire, privit cu minunare, trupul care a fost chemat la înviere, care a contribuit de-a lungul unei vieţi întregi la tainica părtăşie cu Dumnezeu prin Botez, prin Mirungere, prin Sfânta Împărtăşanie, prin primirea binecuvântărilor, acest trup este o grăunţă – pentru a folosi cuvintele Sfântului Apostol Pavel – semănată întru stricăciune pentru a învia întru slavă (I Corinteni 15, 43)… Acest trup stricăcios, de care Sfântul Apostol Pavel dorea să se elibereze pentru a trăi deplin faţă către faţă cu Dumnezeu, este în acelaşi timp chemat la veşnicie.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 126-128)
Sursa: doxologia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

X