Iubiţi fii duhovniceşti, ascultaţi cu luare-aminte istorisirea ce vreau să v-o dăruiesc spre îndreptare, mângâiere şi luminare. Este o anecdotă despre cum omul, dintru începuturile sale, a mers prin tărâmul culegerii şi al vânătorii, iar mai apoi a devenit căutător de adevăr, de lumină şi de sfinţenie. De multe ori, trecem prin viaţă ca şi cum am şti deja toate răspunsurile, dar nu este aşa; dragostea lui Dumnezeu ne cheamă neîncetat spre a învăţa, a ne schimba şi a spori în virtuţi. Prin pilda ce urmează, veţi vedea cum omul se naşte culegător, devine vânător şi, în cele din urmă, se preschimbă în căutător de tainice comori duhovniceşti. Să păşim cu smerenie pe acest drum şi să înţelegem cum, la fiecare pas, Dumnezeu ne atinge inima.
În vremuri străvechi, înainte de a se fi cristalizat conştiinţa lumii, înainte ca marile cetăţi ale omenirii să fi fost întemeiate, omul trăia în sânul naturii, alături de făpturile Pământului, simţindu-se una cu aerul, cu apa şi cu ţărâna. Şi atunci, ca şi acum, Dumnezeu îşi revărsa mila şi grija asupra tuturor, chiar dacă omul încă nu-şi îndrepta ochii către cer pentru a recunoaşte izvorul iubirii Sale. Omul de atunci, numit culegător, îşi căuta cele de trebuinţă prin păduri, prin văi, pe malul apelor şi pe coastele munţilor. Aduna fructe, rădăcini, seminţe şi ierburi tămăduitoare, fără să tulbure prea mult echilibrul firii. Atingea cu mâinile lui rodul copt al pământului, recunoscând în el darul vieţii; nu cunoştea încă meşteşugul uneltelor sofisticate, nici vânătoarea, nici războiul. Trăia într-o pace simplă, asemenea unui prunc ocrotit, fără să priceapă cu adevărat minunăţia lumii create.
Dar, în inima omului culegător se afla o sămânţă a foamei de cunoaştere, sădită de Însuşi Dumnezeu. El nu ştia că acea sete de a descoperi mai mult, de a explora zări noi şi de a cerceta tainele naturii, îşi avea sursa în scânteia divină pusă în sufletul lui. De multe ori, noaptea, când se întorcea obosit la adăpostul său, privind cerul înstelat, ceva îl chema dincolo de frica de întuneric, dincolo de limitele trupului său. Simţea un dor pentru ceva negrăit, o chemare la un altfel de “acasă”, pe care încă nu-l putea numi. Şi totuşi, dorul acesta îl tulbura, ca o apă limpede ce, la cea mai mică mişcare, se învolburează. Acolo, între umbrele pădurii şi strălucirea lunii, se năştea încet un gând: “Există oare o Putere mai mare decât mine, care să fi dat viaţă pământului şi mie însumi? Şi dacă există, ce aş putea eu să fac pentru a-i fi pe plac?”.
Astfel, omul culegător îşi începea călătoria lăuntrică fără să-şi dea seama. Fiecare fruct cules era acum privit cu o urmă de recunoştinţă şi mirare. Fiecare floare, fiecare frunză devenea o dantelărie a creaţiei, o scrisoare discretă către inima lui, o chemare spre o înţelegere mai adâncă. Însă, cu toată această mirare sfântă, omul culegător încă nu putea articula rugăciuni ori slavoslovii. Pe atunci, limba era simplă, iar cuvintele se năşteau greu. Trăirile se revărsau în semne, gesturi şi priviri umile către cerul tainic.
Din când în când, anumite obstacole îi apăreau în cale. Mâncarea devenea greu de găsit, apele se retrăgeau din cauza secetei, iar animalele sălbatice îşi făceau mai intens simţită prezenţa. În astfel de momente, omul era îndemnat – prin glasul conştiinţei sale – să caute noi metode de a supravieţui. Şi iată cum, într-o zi, în urma unei ierni grele, o femeie din neamul culegătorilor a fost încolţită de foame şi frig. Pruncul îi plângea, neajutorat, iar braţele ei slăbeau pe zi ce trecea. Disperarea a făcut-o să se apropie de o vietate rănită, un iepure prins în spini, şi să-şi spună: “Aş putea să-l salvez, dar aş putea şi să mă hrănesc, ca să-mi țin pruncul în viaţă”. Din acest gând s-a născut pentru prima dată tentaţia vânătorii. Şi, în mod paradoxal, aceasta avea să fie calea următoare a omului.
Drept răspuns la suferinţă, Dumnezeu a permis omului să se folosească de darurile naturii nu doar prin cules, ci şi prin vânătoare, dar i-a lăsat în inimă şi o lege nepieritoare a conştiinţei: să nu ucidă fără rost, să nu distrugă fără măsură. Astfel, pornind de la nevoi stringente, omul a început a-şi sculpta uneltele, a-şi ascuţi pietrele, transformându-se din culegătorul blând şi paşnic într-un vânător dibaci, gata să urmărească prada prin hăţişuri şi să-şi apere teritoriul. Aceasta a fost, la început, o cale de salvare, menită să-l scoată din pragul foametei şi al pieirii. Totuşi, pe măsură ce vânătoarea devenea un meşteşug de sine stătător, ispitele puterii şi ale dominaţiei au început să-şi facă loc în inima omului.
Prin vânătoare, omul a dobândit simţul superiorităţii faţă de celelalte fiinţe vii. Arcul, suliţa, cuţitul de piatră erau unelte prin care îşi asigura hrana. Dar tot prin ele, unii dintre oameni au descoperit gustul amărui al violenţei şi al vanităţii. Aşa s-a întâmplat că un tânăr vânător dintr-un trib îndepărtat, dorind să-şi dovedească priceperea şi curajul, a pornit într-o zi într-o expediţie prin munţi. A văzut un cerb măreţ în luminiş, un rege al pădurilor, şi, în loc să se oprească în admiraţie faţă de frumuseţea lui, a ales să-l vâneze de dragul trofeului. Şi când l-a doborât, a simţit o bucurie amestecată cu tristeţe, ca un fior ciudat ce înteţeşte inima, dar o şi răneşte. Nu înţelegea de ce, în mijlocul triumfului, se simţea pustiu. Iubitul nostru Sfânt Părinte Porfirie ar zice aici: “Este conştiinţa care mustră, arătând că bucuria ce are la temelie suferinţa altuia nu poate fi adevărată bucurie”.
Deşi omul era încă departe de a înţelege toate nuanţele morale, conştiinţa – acel dar dumnezeiesc – începea să-l mustre şi să-i spună: “Nu ucide fără rost. Nu te lăsa prins în mrejele trufiei.” Dar, pentru că omul este fiinţă liberă, Dumnezeu nu-l sileşte, ci îi îngăduie să experimenteze urmările propriilor fapte. Astfel, vânătorul a început să observe că, pe măsură ce prădarea sa creştea, animalele fugeau mai departe sau dispăreau. Uneori, vânătoarea nu reuşea, iar foamea se întorcea, plină de cruzime. Alteori, conflictele izbucneau între oameni din pricina teritoriului de vânătoare. Aşadar, ceea ce fusese o soluţie temporară la nevoi s-a transformat într-o luptă continuă pentru supremaţie. Şi tocmai această luptă a pus întrebări noi în inima omului.
Iubiţilor, până şi în acele vremuri îndepărtate, Dumnezeu nu înceta să trimită semne şi chemări la smerenie. Prin glasul vântului, prin valurile râului, prin ciripitul păsărilor şi chiar prin liniştea muntelui, omul putea auzi chemarea către pace, iubire şi armonie. Şi astfel s-a născut un nou tip de om, omul care începe să-şi pună întrebări despre rostul său în această lume. Dacă la început s-a mulţumit să adune hrana de pe unde o găsea, iar mai apoi s-a folosit de forţa sa pentru a o obţine prin vânătoare, acum simţea că trebuie să existe ceva dincolo de simpla satisfacere a foamei şi a setei. Oare aceasta să fie singura menire? Să culeagă, să vâneze şi iarăşi să vâneze, până la sfârşitul vieţii? Ce rost mai înalt s-ar putea ivi în sufletul său?
Pe nesimţite, astfel de întrebări au născut dorinţa de a căuta răspuns. Şi când dorinţa de a căuta se sălăşluieşte în inimă, omul devine căutător. Dar despre această nouă etapă vom mai spune, căci este momentul cel mai înalt al transformării omului şi cel mai frumos capitol al istoriei sale lăuntrice.
Vedeţi voi, dragi suflete, cum în toată această trecere de la culegător la vânător, omul poartă în sine un dor de ceva mai mult, un dor pe care nici roadele câmpului, nici carnea animalelor, nici măreţia armelor, nici adăposturile bine ferecate nu-l pot astâmpăra. De unde vine acest dor tainic? Vine de la Cel ce l-a plămădit, de la Dumnezeu, Care a înscris în inima omului setea după desăvârşire şi după comuniune cu Sine. Aşa cum puiul de vultur este chemat să se înalţe în văzduh, aşa omul este chemat să-şi depăşească limitele firii şi să se avânte în zborul spiritual.
Dar calea aceasta nu e lipsită de lupte. Încă din acele timpuri îndepărtate, sufletul omului purta amprenta strămoşească a neascultării, sădită de păcatul cel dintâi. Totuşi, Harul Divin lucra şi lucra neîncetat, chemând la transformare. Căci, deşi omul alesese să vâneze, totuşi Dumnezeu l-a învăţat, prin mustrarea lăuntrică, să pună hotar lăcomiei şi cruzimii. Aici se vede frumuseţea libertăţii: omul nu este o simplă vietate condusă de instinct; el este chip al lui Dumnezeu, are raţiune, conştiinţă şi capacitatea de a alege între bine şi rău.
Cu timpul, odată cu dezvoltarea uneltelor şi cu formarea triburilor, relaţiile dintre oameni au devenit mai complexe. Au apărut primele reguli, primele credinţe, primele semne ale unei tradiţii. Oamenii au început să caute protecţie şi să-şi ridice locuinţe mai trainice. Şi aici, iarăşi, mâna lui Dumnezeu era prezentă, căci ordinea socială, fie ea încă rudimentară, ajuta la ţinerea în frâu a laturii distrugătoare. Mai-marii tribului încercau să împartă dreptatea după puterea lor de înţelegere, pedepsind pe cei care vânau peste măsură ori care se ridicau unii asupra altora.
Dincolo de toate aceste schimbări, sufletul omului fierbea într-o tăcere profundă, asemenea unui vulcan pe cale să erupă. Conştiinţa, acea voce delicată a lui Dumnezeu, se făcea tot mai auzită: “Nu sunteţi făcuţi doar pentru a ucide şi a consuma. Sunteţi făcuţi pentru a iubi, pentru a crea, pentru a sluji un scop mai înalt.” Şi cum ajungea acest glas la om? Prin frumuseţea unui răsărit care îi arăta că orice noapte, oricât de întunecată, e urmată de lumina dimineţii. Printr-un apus care îi şoptea că şi cele mai arzătoare trăiri trebuie să se supună pacei dinlăuntru. Prin suferinţa unei mame care pierdea un copil, simţind că trebuie să existe o speranţă dincolo de moarte. Prin uimirea în faţa fulgerului şi a tunetului, care-l făceau să se gândească la o putere mai presus de el. Toate acestea erau chemări, preludii ale unei deveniri.
Iată, aşadar, cum în această perioadă a existenţei sale, omul, pornind de la culegere şi ajungând la vânătoare, începea să întrezărească scopul final al umblării sale: CĂUTAREA. Ce caută omul, fraţilor? Caută hrană, caută adăpost, caută siguranţă, caută alinare, dar, mai presus de toate, caută împlinirea sufletului. Iar împlinirea aceasta vine numai atunci când sufletul se aşază în matca pentru care a fost creat: comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Începutul stării de “căutător” se naşte din întrebările cele mai adânci: “De ce sunt eu aici? Cine este Dumnezeu? Care este rostul vieţii mele?” Oricât de timid ar fi ecoul acestora în conştiinţă, ele pătrund ca o sămânţă semănată în pământ roditor, gata să scoată la lumină plante viguroase şi să aducă roade peste vreme. Vom vedea însă în partea următoare cum această sămânţă va rodi, iar omul se va ridica din starea de frică şi de luptă, pentru a găsi alte dimensiuni ale existenţei sale.
De aceea, mă rog Bunului Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă, în aceste vremuri, inimi deschise, ca să auzim chemarea Sa. Să nu rămânem doar la viaţa biologică, la goana după hrană şi putere, ci să ne îndreptăm spre trăirea spirituală, spre căutarea adevărului şi a iubirii. Căci în inima omului dăinuie înscrisă acea dorinţă de veşnicie, iar această dorinţă este sămânţa sfântă a călătoriei noastre de la cele materiale la cele cereşti.
Rămâneţi, dar, în pace şi în nădejde, iubiţi fraţi. În partea următoare vom vedea cum anume se înfiripă în om chemarea cea mare de a nu fi doar vânător, ci şi CăUTĂTOR de sens, de lumină, de comuniune cu Dumnezeu. Vom străbate împreună potecile ascunse ale sufletului, unde se naşte rugăciunea, nădejdea şi dragostea, iar astfel vom desluşi mai bine cum să ne purtăm paşii în aceste timpuri pline de încercări.
Amin şi slavă lui Dumnezeu pentru toate!