De ce sunt eu aici? (5) - pelerinajathos.ro

De ce sunt eu aici? (5)

Rezumat:

Iubiţi fraţi şi surori, iată-ne ajunşi la partea a cincea a istorisirii despre omul care, pornind din starea de culegător, trece prin încercările vânătorului şi se transformă, prin lucrarea lăuntrică, în căutător de cele cereşti. Până acum, am văzut cum Daran şi Amara, împreună cu ceilalţi oameni aprinşi de dorul după Dumnezeu, au pus temelia unei comunităţi bazate pe rugăciune, iubire şi slujire reciprocă. Acum, vom urmări cum această comunitate se confruntă cu noi provocări, iar Dumnezeu le arată că drumul adevărat către El înseamnă şi încercări, şi biruinţe, până când sufletul ajunge la adevărata odihnă.


Călătoria către Valea Păcii

După ce au pornit din aşezarea lor veche, Daran, Amara şi toţi cei ce li se alăturaseră mergeau zi de zi, purtaţi de speranţa că vor găsi “Valea Păcii” – locul unde îşi doreau să se statornicească. Nu ştiau exact unde se află, dar simţeau că sunt călăuziţi de o putere nevăzută. Pe drum, fiecare zi era o încercare şi totodată o binecuvântare: unii se îmbolnăveau, dar erau îngrijiţi cu milă; alţii se descurajau, dar erau încurajaţi de rugăciunea tuturor. Când hrana se împuţina, îşi împărţeau ultimul grăunte cu bucurie, convinşi că Dumnezeu nu-i va lăsa.

La răsăritul soarelui, se opreau şi înălţau rugăciuni de mulţumire, iar la asfinţit, cercetau împreună ce le dăruise ziua respectivă: o vindecare neaşteptată, o împăcare între doi oameni care avuseseră un conflict mai vechi, o ploaie blândă care le-a potolit setea. Aşa cum spunea Amara, “fiecare răsărit şi fiecare apus e ca o poartă prin care Dumnezeu ne cheamă la viaţă nouă”. Iar Daran adăuga: “În fiecare încercare stă ascunsă o binecuvântare. Dacă ne păstrăm inimile curate, vom vedea minunea chiar în mijlocul suferinţei.”

Astfel, zilele de drum se înşirau ca mărgelele pe un fir, iar oamenii învăţau, chiar din osteneală, frumuseţea vieţii trăite în comuniune. Cei slabi se sprijineau de umărul celor puternici, iar cei întristaţi îşi găseau mângâiere în cuvintele celor bucuroşi. Prin toate acestea, se ţesea o legătură nevăzută între ei, semn că transformarea din căutători izolaţi în “pelerini ai iubirii” se împlinea sub privirea îngăduitoare a lui Dumnezeu.


Semnul Pădurii de Arţari

Într-una dintre dimineţi, când un vânt mai rece anunţa apropierea iernii, Daran a simţit o imboldire interioară de a cerceta împrejurimile. “Simt că aici s-ar putea să fie locul de odihnă”, le-a spus celorlalţi. A luat doi tineri voinici şi au pornit să exploreze pădurea din faţa lor. Au mers ore bune, iar la un moment dat au dat peste un luminiş unde se înălţau arţari falnici, cu trunchiuri groase şi frunziş bogat. Partea uimitoare era că mijlocul pădurii forma un fel de cerc natural, ca o poiană largă, scăldată în lumină.

– Vedeţi, le-a zis Daran tovarăşilor, parcă natura însăşi ne cheamă să ne aşezăm aici. Simt o pace adâncă, de parcă acest loc ar fi fost pregătit dinainte pentru noi.

Tinerii au dat din cap, simţind şi ei ceva aparte. Au ales să-şi înfigă suliţele în pământ, în semn că doreau să lase acolo o pecete, ca apoi să se întoarcă să-i cheme şi pe ceilalţi. Când au încercat să scoată suliţele, una s-a rupt şi s-a desprins din mâner. Deşi la prima vedere părea o întâmplare nefericită, Daran a zâmbit, zicând: “Poate că aceasta e o chemare să renunţăm la arme, semn că aici vom găsi linişte”.

Întorşi la grup, le-au povestit tuturor despre locul descoperit. Amara a tresărit auzind descrierea arţarilor şi a poienii circulare. “În visul meu, Pomul cel Mare se înălţa chiar într-o poiană strălucitoare… Poate că acesta e semnul că am ajuns la destinaţie”. Plini de bucurie şi de recunoştinţă, oamenii şi-au adunat puterile, au pornit înainte şi, în mai puţin de o zi, au ajuns în locul minunat pe care Daran îl zărise.


Întemeierea Noului Aşezământ

Din clipa în care au pus piciorul în poiană, s-au simţit ca acasă. Bătrânii au oftat uşuraţi, copiii au alergat veseli printre trunchiurile arţarilor, iar femeile au început să-şi găsească locuri potrivite pentru colibe. În scurtă vreme, sub ocrotirea cerului, a luat fiinţă un mic sat, alcătuit din adăposturi simple, dar pline de viaţă. Oamenii lucrau cot la cot, săpau gropi pentru stâlpi, împleteau crengi şi frunze pentru acoperişuri, iar în tot acest timp, cântau rugăciuni de mulţumire.

Respectându-şi promisiunea, Daran şi Amara au căutat un copăcel tânăr şi l-au sădit în mijlocul poienii. Era un arţar mlădios, deocamdată fragil, dar simbolic pentru “Pomul cel Mare” din visele Amarei. Au înconjurat cu grijă rădăcinile lui, l-au udat, iar apoi s-au rugat să crească viguros, ca o amintire a iubirii pe care o împărtăşeau între ei.

Apoi, au adunat piatră netedă de pe malul unui râu apropiat şi au înălţat un mic altar, simplu şi rotund, la fel ca poiana. Acolo, în fiecare dimineaţă, se întâlneau pentru rugăciune comună. Zi de zi, simţeau cum aşezarea se umple de prezenţa dulce a Creatorului. Când cineva era bolnav, îl aduceau la altar şi se rugau împreună, iar bolnavul se simţea mângâiat. Dacă apăreau certuri mărunte între vecini, se strângeau la altar, îşi cereau iertare şi, la lumina rugăciunii, se împăcau.

Faptul că trăiau în pace nu însemna că n-aveau parte de încercări. Uneori, copiii făceau febră, alteori animalele pădurii le prădau rezervele de hrană. Dar atitudinea lor se schimbase: nu mai vedeau încercările ca pe pedepse, ci ca pe oportunităţi de a învăţa răbdarea şi solidaritatea. “Prin fiecare necaz, ne pregătim sufletul pentru şi mai mare bucurie”, spunea Daran.


Ispitirea Celui Mândru

Din păcate, deşi majoritatea trăiau în iubire şi simplitate, se afla printre ei şi un bărbat, pe nume Rohim, stăpânit de o ambiţie ascunsă. Fost vânător vestit, îi era greu să accepte că Daran devenise un fel de “lider spiritual” al oamenilor, iar Amara – un stâlp al comunităţii. În inima lui se năştea, încet, un gând întunecat: “Cine sunt ei, să-mi spună cum să trăiesc? Eu am fost un vânător de temut, am luat trofee nenumărate. Ar trebui să fiu cel mai respectat din comunitate!”

Cu vremea, Rohim s-a izolat, privind cu ochi suspicioşi la tot ce se petrecea. Într-o noapte, sub influenţa mâniei, a încercat să distrugă micul altar, gândind că aşa va slăbi încrederea oamenilor în Daran şi Amara. Dar, când s-a apropiat cu securea în mână, a alunecat şi s-a lovit la picior, rămânând întins, neputincios, în iarba umedă. Dimineaţa, copiii l-au găsit şi au dat sfară în comunitate.

Deşi mulţi bănuiau că intenţia lui nu fusese una bună, nimeni nu l-a învinuit. Dimpotrivă, Daran l-a luat în braţe şi l-a aşezat cu grijă în coliba vindecătorilor, iar Amara i-a adus ierburi tămăduitoare. I-au dat de mâncare, s-au rugat pentru el, iar el, copleşit de bunătatea pe care o primea în schimbul răutăţii, a început să lăcrimeze. “Nu merit iubirea voastră”, murmura cu ochii în lacrimi. “Te iertăm pentru că şi noi am fost iertaţi”, i-a răspuns Daran.

Atunci, inima lui Rohim s-a înmuiat ca ceara la căldura focului. A înţeles că iubirea e mai puternică decât mânia şi că, oricât de vestit ar fi fost ca vânător, adevărata măreţie stă în smerenie şi slujire. Vindecat nu doar trupeşte, ci şi sufleteşte, el a devenit unul dintre cei mai de nădejde oameni din sat, ajutând la construirea de adăposturi şi la ocrotirea celor mai slabi.


Bucuria Comuniunii şi Nădejdea Într-o Nouă Zi

Cu fiecare lună care trecea, Valea Păcii se umplea de frumuseţe şi armonie: pământul oferea rod bogat, copacii creşteau, iar oamenii simţeau că dragostea lor sporeşte odată cu fiecare răsărit. Cântările de rugăciune deveniseră mai unite, iar jertfa zilnică de mulţumire îi apropia tot mai mult de Taina Divină. Copiii creşteau într-o atmosferă de bucurie şi pace, învăţând să se roage şi să-i ajute pe cei din jur. Cei bătrâni, purtând în suflet rănile unei vieţi de încercări, se luminau la chip, spunând: “N-am crezut vreodată că putem trăi o asemenea pace pe acest pământ”.

Cu toate acestea, Daran şi Amara nu încetau să le amintească faptul că, oricât de minunată ar fi viaţa lor de acum, există un ţel şi mai înalt: unirea deplină cu Dumnezeu, Care le depăşeşte puterile de înţelegere. “Aici, în Valea Păcii, avem doar un gust al Împărăţiei Sale. Să rămânem veghetori şi să ne curăţim inimile zilnic prin iubire şi rugăciune, ca să putem fi gata când adevărata Lumină ne va fi dăruită de El.”

Amara le vorbea despre un vis mai recent: vedea un râu limpede care izvorăşte dintr-o stâncă, iar oamenii se adapă din el şi nu mai însetează niciodată. “Cred că acest râu este semn al Vieţii Veşnice”, le spunea ea. “Vom tânji mereu după el, până când Dumnezeu ne va dezvălui taina Lui cea mare.”

Prin astfel de cuvinte, întreaga comunitate îşi păstra vie dorinţa de a progresa spiritual, nu doar a se bucura de pacea vremelnică. Fiecare zi era, aşadar, o nouă oportunitate să aprofundeze rugăciunea, să crească în milostivire şi să-şi purifice intenţiile.


Spre Lumina Fără Apus

Astfel, omul, pornind din starea de culegător, a învăţat să vâneze, apoi să caute Adevărul, iar în cele din urmă să şi-l apropie în inima sa prin dragoste, rugăciune şi unitate cu ceilalţi. Călătoria aceasta nu este doar a lui Daran şi a Amarei, ci a întregii omeniri, ba chiar a fiecăruia dintre noi. Fie că locuim într-o vale liniştită sau într-o cetate aglomerată, sufletele noastre suspină după aceeaşi Pace, după acelaşi Izvor de lumină.

Iar Sfântul Porfirie – purtând dulceaţa cuvintelor sale peste timp – ne-ar spune, privind această istorisire: “Nu contează atât de mult locul unde te afli, ci starea inimii tale. Dacă inima ta e însetată de Dumnezeu şi se deschide către iubirea de semeni, atunci, chiar şi în mijlocul încercărilor, vei simţi prezenţa Sa caldă. Şi atunci când îţi împarţi bucuria cu ceilalţi, când ierţi şi când ajuţi, ridici un mic altar în sufletul tău, unde Domnul poate sălăşlui.”

Aşadar, iubiţilor, luaţi pildă din străduinţa acestor oameni simpli, care au îndrăznit să creadă că viaţa pe pământ poate fi un drum către cer, că rugăciunea şi iubirea întrec orice armă şi că iertarea e calea de a învinge răul. Şi să nu uităm niciodată: de la culesul roadelor trecătoare la căutarea rodului veşnic e doar un pas – pasul către o inimă deschisă, gata să-L primească pe Dumnezeu în ea.

Fie ca şi noi să ne aflăm cândva în “Valea Păcii”, dinăuntrul sau din afara noastră, sădim “Pomul cel Mare” în mijlocul sufletului şi, împreună cu fraţii noştri, să aducem cântarea de mulţumire Celui ce ne-a făcut din ţărână făpturi vii, chemate la viaţa cea veşnică. Amin!

(Sfârşitul părţii a V-a. Dumnezeu să ne lumineze paşii mai departe!)