De ce sunt eu aici? (4) - pelerinajathos.ro

De ce sunt eu aici? (4)

Rezumat:

Iubiţi fraţi şi surori, binecuvântat fie Dumnezeu, Cel Care ne cheamă necontenit să mergem mai departe pe drumul căutării! Am văzut, în părţile anterioare, cum omul a ieşit din starea de simplu culegător, a trecut prin încercările de a deveni vânător şi, prin suferinţe şi întrebări, a început să se deschidă spre o dimensiune mai înaltă, devenind căutător. În această a patra parte, vom privi cum, pe măsură ce tot mai mulţi oameni răspund chemării lăuntrice, se înfiripă germenii unei comunităţi întemeiate pe rugăciune, pe iubire şi pe slujire. Vom vedea cum omul căutător învaţă să-şi unească eforturile cu ceilalţi, pentru ca toţi să se apropie de Acela pe Care-L caută inima şi, totodată, să-şi lărgească înţelegerea cu privire la taina vieţii.


Întâlnirea Dintre Daran şi Amara

Prin voia lui Dumnezeu, după câţiva ani de peregrinări şi schimbări sociale, Daran – bărbatul care devenise un vestitor al “Forţei Binelui” – şi Amara – femeia cu vise profetice – s-au întâlnit. Pentru unii, această întâlnire a fost întâmplătoare: tribul lui Daran fusese nevoit să se mute spre un ţinut mai fertil, după o serie de secete, iar comunitatea Amarei, lovită de conflicte cu alte seminţii, căutase refugiu în apropierea unei ape curate. Dar, pentru cei care aveau ochii sufletului deschişi, a fost limpede că mâna lui Dumnezeu a rânduit această întâlnire, ca să le unească inimile şi să-i ajute să-şi împărtăşească descoperirile lăuntrice.

Pe când norii grei ai furtunii se risipeau deasupra unui luminiş, cei doi s-au privit pentru prima dată faţă către faţă. Amara, măsurând din ochi arcul şi tolba lui Daran, i-a zâmbit fără teamă, iar el a răspuns cu o privire pătrunsă de o linişte caldă, semn că inima lui nu mai era a unui vânător care caută să ucidă, ci a unui căutător care vede în semeni chipul nevăzutului Dumnezeu.

Bine ai venit, străine, rosti Amara.
– Pace casei tale, surioară, spuse Daran. Sunt trimis aici de nevoile tribului meu, dar simt că e mai mult decât atât.

Curând, vestea sosirii lui Daran s-a răspândit, iar oamenii din jur s-au adunat să-l vadă şi să-l asculte. Unii îşi aminteau despre reputaţia lui de vindecător prin rugăciune şi de sfătuitor în ale sufletului. Alţii, temători, considerau că un bărbat priceput la vânat poate fi primejdios. Însă Amara l-a chemat să vorbească, nu înainte de a-şi împreuna palmele într-un gest tainic, de rugăciune.

– Mă rog la Cel Nevăzut să ne lumineze, a spus ea încet, în timp ce un vânt lin a adiat prin pletele sale negre. Daran s-a închinat la rândul lui, cum ştia, cu smerenia celui care Îl caută pe Dumnezeu în tot locul.

Astfel, cei doi au stat la sfat şi şi-au împărtăşit din trăirile lor. Daran a vorbit despre modul în care a descoperit rugăciunea simplă, fără cuvinte multe, dar plină de recunoştinţă şi iubire. Amara i-a povestit despre visele ei în care apărea “Pomul cel Mare”, simbolul ocrotirii şi al păcii pentru toţi oamenii. Şi-au dat seama că ceea ce-i uneşte este tot mai important decât orice mică diferenţă de limbă sau obicei: setea după iubire, după armonie, după puterea dumnezeiască ce sălăşluieşte în inima omului.

Începutul Comunităţii Rugătoare

În scurtă vreme, Daran a rămas în tribul Amarei, iar cei care erau deja sensibilizaţi de cuvintele femeii-profeţiţe s-au apropiat de el, dornici să afle cum se poate ruga omul concret, cum îşi poate învinge patimile şi ispitele. Nu era încă o credinţă articulată ca a noastră, dar însetaţi de adevăr, oamenii doreau să înveţe. În fiecare dimineaţă, de îndată ce zorile mijeau, Daran chema un grup mic la marginea unui râu limpede. Acolo, cu faţa spre răsărit, îşi ridicau mâinile şi îşi deschideau inima, mulţumind “Marelui Creator” pentru lumina zilei şi pentru viaţa care le pulsa în vene. Fiecare rostea, în cuvintele sale stângace, dorinţa de a fi păzit de rău, dorinţa de a fi în pace cu toţi oamenii. Şi, încet-încet, simţeau cum pacea se aşterne ca o rouă binecuvântată.

Seara, când soarele apunea, se strângeau din nou, de data aceasta în jurul unui foc, şi vorbeau despre cele petrecute peste zi: cum au lucrat pământul, cum au ajutat pe cei bolnavi, cum au ispitiţi să se certe sau să se răzbune, dar s-au rugat în taină şi au aflat alinare. Aşa se năşteau primele “adunări de rugăciune” din trib, adunări în care se împărtăşeau şi bucuriile, şi durerile.

– Prin rugăciune, spunea Amara, ne îmblânzim inimile. Când ne ştim asculta unii pe alţii, ne dăm seama că toţi suntem asemenea frunzelor unui singur copac. Dacă una se usucă, întregul copac simte durerea.

Daran adăuga:
– A ne ruga înseamnă să ne recunoaştem dependenţa de Cel ce ne-a dat viaţă. Noi nu avem nimic de la noi înşine, totul vine de la El. Dacă învăţăm smerenia, vom cunoaşte şi iubirea.

Aceste cuvinte, deşi simple, pătrundeau în inimile celor dornici să primească adevărul. Ei formau, treptat, un nucleu de “căutători” care căpătau curajul de a trăi după alte reguli decât cele ale lumii păgâne: nu mai erau dominaţi de frică, de răzbunare sau de pofta de a stăpâni. Bineînţeles, nu toţi membrii tribului erau gata să le urmeze exemplul; unii priveau cu suspiciune la această “grupare de rugători”, temându-se că vor pierde puterea asupra oamenilor. Însă încetul cu încetul, prin exemplul de viaţă al lui Daran şi Amara, tot mai multe inimi se înmuiau.

Ispitele şi Încercările

Să nu credeţi că aceşti primi paşi au fost lipsiţi de încercări. Erau încă vremuri aspre. Triburile vecine atacau uneori pe neaşteptate, iar foametea ori boala se abăteau fără milă. De câteva ori, Daran s-a văzut nevoit să reia arcul pentru a apăra satul de fiare sălbatice sau de tâlhari. Amara, la rândul ei, a cunoscut rănirea când un grup de duşmani i-au devastat coliba, iar ea a încercat să protejeze un copil. În momentele acelea de criză, unii au întrebat: “Unde este puterea acelui Dumnezeu bun despre care vorbiţi voi? Dacă El e atât de iubitor, de ce ne lasă să trecem prin suferinţă?”.

Atunci, Daran a răspuns cu lacrimi în ochi:
– Nu ştiu pe deplin tainele Sale, dar simt că şi în suferinţă El e aproape. Ne dă puterea de a răbda, de a ierta şi de a rămâne uniţi, în loc să cădem în deznădejde. Nu am renunţat la rugăciune, ci acum ne rugăm şi mai fierbinte, fiindcă numai aşa putem să ne păstrăm speranţa şi să rămânem oameni, nu fiare.

Amara, legându-şi rana, a spus:
– Dacă noi ne răzbunăm, vom deveni la fel ca cei care ne-au făcut rău. Dar dacă ne rugăm pentru ei, dacă nu îi urâm, ci cerem Creatorului să le schimbe inimile, atunci, într-o zi, lumina va birui întunericul.

Pentru unii, cuvintele lor păreau idealiste. Dar, în ciuda adversităţii, se întăreau în convingerea că nimic nu este mai puternic decât iubirea izvorâtă din Dumnezeu. Şi, ca într-o minune, au început să vadă mici semne de speranţă: un trib vecin, cândva agresiv, a fost îmbunat prin acte de milostenie – oamenii din comunitatea lui Daran au împărţit mâncare şi apă chiar cu aceia care, altădată, îi atacaseră. Gestul acesta neaşteptat a dezarmat furia “duşmanilor”, care au ales să întoarcă spatele conflictului şi să-şi caute drumul în altă parte.

Călătoria Lăuntrică se Lărgeşte

În toată această perioadă, se consolidau noi obiceiuri duhovniceşti:

  • Rugăciunea de dimineaţă şi de seară, prin care oamenii se sfinţeau şi îşi aminteau de Creator.
  • Mesele de comuniune, la care împărţeau hrana fără a lăsa pe nimeni flămând.
  • Ritualul iertării, când, la anumite răstimpuri, fiecare era încurajat să-şi ceară iertare de la ceilalţi pentru greşelile făcute.
  • Ajutorul celor suferinzi, considerat o datorie sfântă, pentru că toţi se vedeau ca fraţi sub acelaşi cer.

Aşa se năştea o mică societate bazată pe iubire, care prefigura însăşi chemarea pe care Fiul lui Dumnezeu, cu veacuri mai târziu, avea să o vestească în lume: “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Şi, deşi ei nu-L cunoşteau încă pe Hristos, inima lor se pregătea pentru El, prin deschiderea către milă şi compasiune.

Purtând în suflet acest dor sfânt, Daran şi Amara şi-au împărtăşit visul: să găsească un loc mai ferit, poate o vale bogată, unde comunitatea lor de rugători să poată trăi fără teamă, dedicându-se în întregime binelui şi cunoaşterii Creatorului. Ideea aceasta a prins rădăcini în inimile oamenilor, mai ales că atacurile din afară deveniseră tot mai rare, iar pacea domnea în lăuntrul tribului.

– În acest loc, spunea Daran cu entuziasm, vom înălţa un altar simplu, poate din piatră, unde ne vom aduna să mulţumim pentru toate binefacerile şi să cerem iertare pentru greşeli.
– Şi acolo, adăugă Amara, vom sădi acel “Pom mare” din visul meu, un pom adevărat, sub care vom găsi adăpost şi vom simţi ocrotirea lui Dumnezeu. Va fi un loc unde oricine, fie străin, fie prieten, va fi primit cu braţele deschise.

Vestea despre această viziune s-a răspândit chiar şi în alte părţi, iar unii călători au venit să vadă cu ochii lor o comunitate care supravieţuieşte nu prin sabie, ci prin încrederea în iubire şi în rugăciune. Unii au rămas, cuceriţi de atmosferă. Alţii, mai şovăitori, au plecat, considerând că “lumea reală” e prea dură pentru asemenea idealuri.

Spre Un Nou Început

La hotarul dintre sezoane, când vântul de toamnă începuse să sufle peste câmpuri, oamenii s-au adunat să hotărască plecarea. Daran şi Amara stăteau în mijlocul lor, privindu-i cu iubire. Deja, tribul lor se transformase: mulţi dintre ei trăiseră experienţe de rugăciune adâncă, văzuseră minuni de vindecare, gustaseră din bucuria fraternităţii. Acum, urma pasul cel mare: să pornească împreună către un loc al păcii, unde să poată întemeia un nou mod de viaţă.

Nu toţi şi-au dorit să plece. Unii s-au simţit prea legaţi de pământul natal, alţii se temeau de necunoscut. Dar cei mai mulţi, aprinşi de entuziasm, au ales să se înroleze în această “călătorie a luminii”. Aşa se face că, în zorii unei zile alese cu rugăciune şi post, oamenii şi-au luat la revedere de la colibele lor vechi, au încărcat pe care tot ce aveau de preţ şi au pornit într-o coloană veselă. Pe drum, cântau cântări simple de mulţumire, iar copiii alergau plini de bucurie, ca şi cum ar fi simţit că, înaintea lor, se deschid cerurile.

În acest spirit, vom încheia a patra parte a istorisirii: vedem cum căutătorul nu doar se transformă pe sine, ci încearcă să-i adune pe ceilalţi în jurul unui ideal sfânt, formând o comunitate a rugăciunii şi a iubirii. Prin încercări şi ispite, cu răni pe mâini şi lacrimi în ochi, aceşti oameni au ales calea binelui, neştiind că, peste timp, Însuşi Fiul lui Dumnezeu Se va arăta lumii, desăvârşind cuvântul lor şi arătându-le că adevărata Împărăţie se află în inima curată şi în dragostea faţă de aproapele.

Iubiţilor, rămâneţi în această încredinţare: acela care-L caută pe Dumnezeu nu poate rămâne singur, ci tinde să împărtăşească altora bucuria aflată. Şi astfel, prin unirea inimilor, se creează punţi de lumină între suflete, iar lumea, oricât de întunecată ar părea, devine un loc al speranţei. Să mulţumim Domnului, Care, încă din zorii omenirii, a sădit în inima omului chemarea spre El. Să ne rugăm să fim şi noi parte din această comunitate sfântă, împreună-călători cu toţi cei care iubesc viaţa, dreptatea şi adevărul.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi fie ca Harul Lui să ne călăuzească paşii, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Va urma în Partea a V-a…)