De ce sunt eu aici? (3) - pelerinajathos.ro

De ce sunt eu aici? (3)

Rezumat:

Prin rugăciune, fapte de milă și credință în prezența unui Creator iubitor, omul căutător își transformă viața și îi inspiră și pe ceilalți să urmeze calea binelui și a păcii.

Iubiţi fraţi şi surori, cu nădejde în mila Domnului, ne pregătim să păşim şi mai adânc în taina devenirii omului căutător. În părţile anterioare, am văzut cum, dintr-un simplu culegător, omul a devenit vânător, apoi, prin lucrarea conştiinţei şi prin ispitele vieţii, a început să-şi pună întrebări cu privire la rostul său pe pământ. Acum, vom privi cum se dezvoltă starea de “căutător” şi cum, treptat, omul învaţă să recunoască prezenţa lui Dumnezeu în toată creaţia, să-L iubească pe El şi pe aproapele şi să se pună în slujba unui ideal mai presus de sine.

În vremea despre care vorbim, triburile ajunseseră mai numeroase, iar drumurile lor se intersectau tot mai des. Pe de o parte, întâlnirile aduceau prilej de negoţ şi împărtăşire a cunoştinţelor, însă nu lipseau nici conflictele, alimentate de dorinţa de a controla pământuri şi izvoare. În aceste vremuri tulburi, sufletele sensibile, care simţeau chemarea de a se ridica mai presus de violenţă, căutau soluţii de împăcare, de pace şi de slujire. Astfel, printre oameni se contura încet, ca un fir subţire de apă izvorât din stâncă, un alt mod de a privi viaţa: calea dăruirii şi a rugăciunii, calea comuniunii cu nevăzutul.

Aşa cum am amintit, un asemenea om era Daran. Vânător iscusit, dar cu inimă blândă, el începuse să se roage în felul lui, seara şi dimineaţa, mulţumind pentru ziua primită şi pentru viaţa care îi scălda fiinţa. În tribul său, câţiva l-au luat în derâdere: “Iată-l pe Daran, vânătorul care-şi consumă timpul vorbind cu umbrele cerului!”, glumeau unii. Dar el nu s-a tulburat, căci pacea pe care o simţea în rugăciune valora mai mult decât orice laudă a oamenilor. Prin rugăciunea simplă, sprijinită pe recunoştinţă, sufletul i se deschidea tot mai mult. Încet-încet, Daran a început să înţeleagă că în spatele tuturor lucrurilor văzute se află Cineva nevăzut, Care le orânduieşte cu o înţelepciune desăvârşită. Ar fi vrut să le spună şi altora despre această “Forţă a Binelui”, dar nu găsea cuvintele potrivite; aşa că se limita la faptele sale bune, aşteptând ca Dumnezeu Însuşi să se descopere în inimile celor care voiau să-L asculte.

Într-o zi, Daran s-a întâlnit cu un grup de călători din alt trib, printre care se afla şi o femeie bătrână, cu părul alb ca neaua şi cu ochi limpezi de parcă oglindeau cerul. Femeia aceasta, al cărei nume era Soras, purta cu sine poveşti stranii despre o lume nevăzută, despre spirite care călăuzeau oamenii spre adevăr. Pe cât de diferite îi păreau la început relatările ei, pe atât de mult îl atrăgeau, pentru că simţea că, într-un fel, vorbele ei atingeau aceeaşi coardă lăuntrică a tainelor pe care şi el le presimţea. Bătrâna vorbea despre un Foc Sfânt, care arde în inima omului, purificându-l de patimi, dacă omul îi îngăduie să se aprindă.

– Când mă rog, spunea Soras, simt că o lumină coboară peste mine şi mă încălzeşte, chiar dacă afară e frig sau vifor. Cred că acest Foc Sfânt vine de la Marele Creator, Care vede în inima noastră şi ne dă puterea să fim mai buni.

Cuvintele acestea au răsunat în sufletul lui Daran ca un ecou al propriilor sale trăiri. “E limpede că şi alţii au parte de aceste frământări lăuntrice”, gândi el. În acea seară, Daran a privit stelele cu un dor şi mai intens, rostind cu voce joasă: “Dacă eşti acolo, ascultă-mă şi primeşte rugăciunea mea. Fă-mă să ard de iubire şi să nu mai rănesc nicio făptură decât dacă e absolută trebuinţă”. Cum a spus aceste cuvinte, a simţit o pace cum nu mai simţise până atunci. A înţeles că Dumnezeu îl cheamă să fie nu doar un vânător cumpătat, ci şi un mesager al binelui.

În altă regiune, Amara, femeia cu vise profetice, continua să le vorbească oamenilor din tribul ei despre “Pomul cel Mare” pe care îl văzuse în vis. Mulţi erau sceptici, dar unii, mai ales mamele şi bătrânii, o ascultau cu atenţie, căci vorbea cu blândeţe şi le oferea sprijin atunci când erau în suferinţă. Când seceta lovea pământul şi raţiile de hrană se împuţinau, Amara aduna seminţe şi le împărţea între cei nevoiaşi. Şi în momentul în care animalele se apropiau de colibe, ea îi încuraja pe oameni să le alunge cu grijă, fără cruzime. Faptele ei vorbeau despre un respect sfânt faţă de orice viaţă, iar cei din jur începeau să vadă în ea o femeie deosebită, care trăia deja într-o altă lumină.

Dincolo de gesturile sale, Amara avea un obicei nou – acela de a se retrage singură în pădure, lângă o apă curgătoare, unde rămânea în linişte şi asculta glasul naturii. Acolo, în adâncul pădurii, simţea cum inima i se dilată, cuprinsă de o sfântă uimire: “Doamne, tu care ai făcut toate acestea, învaţă-mă cum să trăiesc în pace cu toată făptura”. Deşi nu-L numea încă pe Dumnezeu aşa cum Îl cunoaştem noi astăzi, Îi simţea prezenţa ca pe un prieten nevăzut, un Tată ceresc care-i îngrijeşte pe toţi. Şi, asemenea lui Daran, Amara se străduia să sădească în sufletele oamenilor bunătate, generozitate şi încredere în puterea nevăzută a iubirii.

Astfel, dragii mei, vedem că starea de “căutător” nu se rezumă la nevoia de a afla nişte adevăruri abstracte, ci se traduce printr-o viaţă concretă a virtuţii şi a compasiunii. Omul care Îl caută pe Dumnezeu îşi schimbă felul de a fi, de a gândi, de a se purta cu cei din jur. Faptele vorbesc mai tare decât vorbele, iar trăirea lăuntrică rodeşte iubire, iertare şi pace.

Dar pe măsură ce acest nou mod de a trăi se răspândea, ispitele nu conteneau să apară. Unii dintre liderii triburilor se temeau că, prin aceste îndemnuri la blândeţe, oamenii vor deveni slabi şi vor ceda în faţa duşmanilor. “Nu ne putem permite să devenim miloşi”, grăiau ei, “căci vom fi cuceriţi de alţii”. Alţii, văzând că rugăciunea şi credinţa aduc lumină în suflete, se arătau invidioşi, temându-se că îşi vor pierde influenţa asupra poporului. Căci, adesea, când omul descoperă libertatea spirituală, nu mai poate fi manipulat uşor, iar cei ce doresc putere lumească se împotrivesc.

De aceea, mulţi dintre “căutători” au îndurat batjocură, marginalizare şi chiar ameninţări. Dar oricâte piedici au întâmpinat, în inima lor se aprindea încă şi mai puternic Focul Sfânt al nădejdii. Aşa cum spunea Sfântul Porfirie, “nimic nu poate stinge în sufletul omului dorul după Dumnezeu, nici ameninţările, nici încercările, nici chiar propriile păcate, dacă el se întoarce cu smerenie la Domnul şi se lasă cuprins de harul Său”.

Aşa a ajuns Amara să fie chemată, într-o bună zi, la un fel de “consiliu” al căpeteniilor tribale, care voiau să-i cunoască intenţiile. Unul dintre lideri i-a zis pe un ton mustrător: “Am auzit că le spui oamenilor să nu se mai războiască, ci să-şi deschidă inima spre iertare şi iubire. Dar tu nu vezi că ne aflăm în mijlocul unor primejdii? Ce vom face dacă tribul dinspre munte ne atacă? Ne vom lăsa ucişi în numele iubirii tale?”. Amara, cu ochii luminoşi, a răspuns cu blândeţe: “Eu nu încerc să-i fac pe oameni slabi, ci puternici în bine. Nu vă cer să vă lăsaţi fără apărare, dar nici să ucideţi fără rost. Cred că este o cale mai înaltă, prin care ne putem apăra viaţa, fără a ne lăsa stăpâniţi de ură şi sete de răzbunare. Calea aceasta vine din lumină, nu din întuneric”.

Dintre căpetenii, unii au râs, alţii au murmurat nemulţumiţi. Dar printre ei se afla un bătrân, cel mai înţelept, care a întrebat-o: “Şi cum poate omul să cunoască această cale?”. “Prin rugăciune, prin răbdare, prin iubire de semeni”, a răspuns Amara. “Ne va fi greu uneori, căci inima noastră e obişnuită să reacţioneze cu teamă şi furie, dar dacă ne lăsăm locuiţi de forţa binelui, vom vedea că Dumnezeu ne călăuzeşte fiecare pas. Pentru că El nu doreşte pieirea oamenilor, ci viaţa lor în pace”.

Cuvintele acestea au tulburat consiliul, dar au sădit o întrebare în mintea lor: “Oare nu cumva există o Forţă mai presus de propriile noastre puteri, care ne poate călăuzi spre o altfel de victorie – nu prin sabie, ci prin inima împăcată?”. Unii au rămas îngânduraţi, căutând mai departe răspunsuri. Alţii au ales să rămână în starea veche, de frică şi de dominaţie. Dar sămânţa fusese deja aruncată în pământ.

În aceeaşi perioadă, Daran a fost martor la o minune în tribul său. Un copil, fiul unei femei pe care el o ajutase adesea, s-a îmbolnăvit grav şi nu mai răspundea la niciun leac cunoscut. Disperată, mama l-a chemat pe Daran, ştiind că el se roagă la Puterea nevăzută a Binelui. Daran, mişcat până la lacrimi, s-a rugat cu toată nădejdea lui, cerând milă pentru prunc. Şi, ca răspuns, băiatul şi-a revenit peste noapte, spre uimirea tuturor. Nu ştim dacă a fost o simplă întâmplare sau intervenţia directă a Celui de sus, însă pentru Daran şi pentru mama copilului, a fost dovada vie că rugăciunea are putere şi că Dumnezeu Se îngrijeşte de cei mici.

Acest episod a stârnit interes printre ceilalţi: “Cine este acest Dumnezeu al lui Daran, care îl ascultă când omul nu mai are nicio speranţă?”. Daran nu ştia cum să le explice în termeni teologici, dar inima lui simţea şi le spunea simplu: “Nu e niciun zeu întunecat, niciun spirit răzbunător. E Fiinţa care iubeşte viaţa şi care poate vindeca acolo unde omul e neputincios. Nu-L vedem cu ochii noştri, dar Îi simţim atingerea când ne rugăm cu credinţă şi iubire”.

Astfel, încet-încet, oamenii simpli începeau să vadă că există un drum diferit de cel al fricii şi al violenţei. Vedeau că sunt chemaţi să se depăşească pe sine, să se apropie unii de alţii, să găsească bucuria în dăruire şi în împăcare. Acesta este, fraţilor, drumul de la simplul culegător de roade pământeşti la căutătorul de comori cereşti. E calea ascendentă a umanităţii, ajutată de Harul dumnezeiesc, care lucrează permanent în adâncul conştiinţei fiecăruia.

Poate vă întrebaţi: “Şi noi, cum punem în practică aceste învăţături astăzi, când tehnologia ne înconjoară şi viaţa pare atât de departe de vremurile arhaice?” Răspunsul nu se schimbă, fiindcă natura umană rămâne aceeaşi. În adâncul fiecărei inimi, există dorul de Dumnezeu, dorinţa de a cunoaşte un sens mai înalt, de a ne dărui pe noi înşine unei iubiri mai mari decât orice lucru pământesc. Nu trebuie decât să ascultăm acest dor şi să păşim cu încredere pe calea rugăciunii, a faptelor bune, a răbdării şi a pocăinţei.

Dar să nu fim naivi: calea “căutătorului” presupune şi război duhovnicesc, căci, aşa cum triburile se luptau între ele, la fel şi în inima omului se dă o bătălie între orgoliu şi smerenie, între egoism şi iubire. Când ne străduim să ne rugăm, ispitele vin să ne tulbure mintea. Când vrem să arătăm milă, gândul invidiei sau al răutăţii se ridică. De aceea, avem nevoie de răbdare şi de harul dumnezeiesc. Sfântul Porfirie ne-ar sfătui să nu ne speriem de aceste lupte, ci să cerem ajutor de la Domnul, să ne mărturisim stările şi să fim perseverenţi, ştiind că iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât orice ispită.

Aşadar, în această a treia parte a istorisirii, vedem cum omul, devenit căutător, începe să pună în practică setea de adevăr prin rugăciune, prin compasiune şi printr-o nouă viziune asupra lumii. Se nasc primii “mesageri ai binelui”, care îndrăznesc să vorbească despre iertare şi pace, şi, totodată, se nasc primele comunităţi unite în jurul unui crez comun – acela că există un Singur Dumnezeu bun, stăpân al vieţii şi izvor al iubirii.

În părţile următoare, vom desluşi mai departe cum această căutare creşte şi rodeşte, ducând la apariţia rânduielilor sfinte, a rugăciunii adevărate şi, finalmente, la întâlnirea omului cu slava divină. Până atunci, să nu uităm îndemnul cel mai de preţ: să lăsăm harul iubirii să ne aprindă inima, să nu ne temem de durere ori de batjocură şi să lucrăm cu smerenie binele, oriunde ne-am afla.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi fie ca lumina Sa să ne călăuzească mereu pe calea spre Împărăţia cerurilor!