Preaiubiţilor, după cum am istorisit, odată ce s-a trezit în om un fior lăuntric, un zbucium care întrece simpla grijă pentru hrana zilnică, el nu mai poate fi niciodată acelaşi. Chiar dacă viaţa îşi urmează cursul cu obişnuitele sale nevoi – adăpost, hrană, apărare – ceva străluceşte în interiorul fiinţei, asemenea unei luminiţe în beznă, dând naştere la căutarea unui rost mai înalt. Această stare de “căutător” poate fi comparată cu răsăritul soarelui: chiar înainte să apară discul strălucitor, cerul se luminează în zare, vestind noua zi. Tot aşa, căutarea vine întâi ca o auroră timidă în inima omului, urmând ca, mai apoi, razele credinţei să se ridice deasupra orizontului sufletesc.
Pe măsură ce triburile creşteau şi se organizau, oamenii se întâlneau mai des, împărtăşeau între ei poveşti despre zei, duhuri, forţe ale naturii, încercând să-şi explice minunile şi nenorocirile care li se întâmplau. Aici se poate spune că s-a născut şi dimensiunea religioasă a vieţii omeneşti, fiindcă omul, vânător sau culegător, nu rămânea insensibil la tainica prezenţă a nevăzutului. Multe crezuri au apărut, unele naive, altele aproape profetice; dar în toate se ascundea aceeaşi dorinţă fundamentală: de a-l înţelege şi de a-l îmblânzi pe Cel nevăzut sau puterile ce păreau a guverna lumea.
Totuşi, credinţele vechi erau adesea amestecate cu frică şi superstiţie, pentru că omul încă nu avea descoperirea limpede a iubirii lui Dumnezeu. Uneori, în faţa unei furtuni năprasnice, omul îşi închipuia că vreun zeu mânios trimite fulgere pentru a pedepsi, astfel că trebuia să-i ofere jertfe sau chiar sacrificii mult mai mari. Deşi primitiv, acest mod de gândire conţinea un sâmbure de adevăr: omul simţea că există ceva mai presus de puterea sa şi că trebuie să se raporteze la acest “ceva” cu respect şi cu teamă. Dar, lipsindu-i Revelaţia divină completă, el rătăcea printre zeităţi false şi rituri nedrepte, care uneori îi stârneau patimile şi cruzimea, în loc să-i înmoaie inima.
Cu toate acestea, în mijlocul acestor manifestări, Dumnezeu îşi făcea simţită prezenţa prin nişte suflete alese, prin oameni care, ascultându-şi conştiinţa şi urmărind semnele iubirii divine, căpătau o înţelepciune aparte. Ei începeau să vadă, dincolo de teamă şi de nevoile materiale, un sens superior. Să le zicem “proto-profeţi” ai omenirii, căci aceştia, în tăcerea lor, contemplau frumuseţea naturii şi îşi deschideau inima către Adevăr. Deşi nu puteau încă rosti numele Celui Preaînalt, ştiau că există o Forţă a binelui, a dreptăţii şi a milei, care doreşte ca oamenii să se iubească, nu să se distrugă unii pe alţii.
Aşa se face că, dintr-un trib îndepărtat, un bărbat pe nume Daran a început să se roage noaptea, în felul său, în liniştea stelelor. Nu vorbea multe cuvinte, căci nu le cunoştea, dar ridica ochii şi îşi punea mâinile la piept, în semn de recunoştinţă şi de cerere. Cerea sănătate pentru copii şi soţie, cerea ploaie pentru culturile din câmp şi roade din pădure. Dar, mai presus de toate, cerea lumină pentru sufletul lui, căci simţea că, oricât ar vâna ori oricât ar aduna, golul din inimă rămâne. Acest Daran este un exemplu al “vânătorului care devine căutător”. Deşi îşi folosea încă suliţa pentru a doborî vânatul, în inima sa se năştea respectul faţă de viaţă şi dorinţa de a înţelege rostul suferinţei, al morţii şi al bucuriei.
Într-o zi, la marginea unui râu, Daran a întâlnit un cerb rănit. În loc să-l ucidă pe dată, a simţit în sine o mângâiere caldă şi un impuls de a ajuta fiinţa suferindă. I-a legat rana cum a ştiut şi i-a dat apă să bea. S-a rugat în tăcere pentru el, fără să ştie că, prin acest act de compasiune, împlineşte deja voia Celui ce a creat cerbul şi pe el însuşi. De unde i-a venit această pornire? Din acea sămânţă dumnezeiască a binelui care stă în orice om. Prin această experienţă, Daran a întrezărit că viaţa nu este doar un joc de a supravieţui, ci e străbătută de un fir nevăzut al iubirii ce leagă toate făpturile. Astfel, o taină se deschidea înaintea lui: nu era de ajuns să fie cel mai bun vânător, căci adevărata nobleţe se afla în iubire şi milă.
Tot aşa, o femeie dintr-o altă aşezare, pe nume Amara, îşi punea întrebări despre visele profetice pe care le avea. Într-unul dintre aceste vise, a văzut un pom uriaş cu ramurile întinse peste pământ, iar sub umbra lui, oamenii se adunau paşnici, vorbeau şi se ajutau unii pe alţii. Când s-a trezit, a simţit că acest pom reprezenta, de fapt, un fel de protecţie divină, ce îi chema pe toţi la un loc de siguranţă şi de înţelegere. Atunci a început şi ea să-i vorbească tribului său despre un “Mare Spirit al Binelui” care doreşte pace între oameni. Deşi nu avea claritatea unei descoperiri creştine, vorbea cu pasiune despre iubire şi iertare, îndemnând mamele să-şi crească copiii în blândeţe.
Iată cum, treptat, omul începe să se ridice din starea de simplu culegător sau vânător şi să devină căutător de adevăr. Pe acest drum, greutăţile nu lipsesc, căci vechile obiceiuri şi patimi se împotrivesc. Mândria, frica, pofta de a stăpâni – toate acestea se nasc încă în inima omului şi-l îndeamnă să folosească forţa vânătorii împotriva semenilor săi. Dar în fiecare generaţie se ridică oameni care răspund chemării divine, încercând să semene în jurul lor seminţele iubirii, dreptăţii şi generozităţii.
Drumul de la culegător la vânător şi apoi la căutător ne arată, fraţilor, că evoluţia umană nu este doar o schimbare socială sau tehnologică, ci una spirituală. Fiecare etapă marchează o creştere în conştiinţă: de la grija strictă pentru sine (culege ce e la îndemână), la forţa de a cuceri (vânează ce doreşti), până la înţelegerea smerită că nimic nu-ţi aparţine cu adevărat, că totul e dar (căutătorul care recunoaşte un sens mai presus de el).
Astăzi, mulţi dintre noi ne-am depărtat de lumea arhaică a culegătorilor şi vânătorilor, trăind în oraşe aglomerate, cu hrană din belşug pe rafturile magazinelor, cu o tehnologie care ne înlesneşte existenţa. Şi totuşi, dacă privim mai atent, vom descoperi că sufletul nostru parcurge acelaşi traseu. Mai întâi, culegem mecanic tot ce ne oferă viaţa: bucurii trecătoare, relaţii, posesiuni materiale, informaţii. Apoi, când nu ne mai ajunge, începem să vânăm succesul, să concurăm cu ceilalţi, să ne transformăm într-un “vânător” de poziţie socială, de avere, de putere ori de faimă. În sfârşit, undeva pe drum, obosiţi de această goană, ne trezim cu o sete de sens, de linişte, de adevăr, şi atunci devenim “căutători”.
Iubitul nostru Sfânt Porfirie, a cărui dulceaţă a cuvintelor răsuna în sufletele celor care l-au cunoscut, ar fi îmbrăţişat cu drag această idee, spunând: “Inima omului nu se odihneşte decât în Dumnezeu. Oricâte ai căuta, oricât ţi-ai hrăni trupul şi mândria, dacă nu-L cauţi pe Hristos, rămâi flămând şi însetat.” El ne-ar fi îndemnat să lăsăm grijile şi ispitele lumii, să luăm aminte la chemarea launtrică şi să ne facem inima locaş al Preasfântului Duh.
Să ştiţi, iubiţilor, că această transformare de la “vânătorul de plăceri” la “căutătorul de Dumnezeu” nu se întâmplă într-o clipă, ci e un proces tainic, adesea dureros. Căci, asemenea unui copil care creşte, omul trebuie să înveţe să se desprindă de vechile sale obişnuinţe, să înţeleagă că viaţa nu înseamnă doar a lua, ci şi a dărui, nu înseamnă doar a supravieţui, ci şi a-ţi pune sufletul în slujba binelui. De aceea, chemarea la a deveni căutător e strâns legată de pocăinţă – întoarcerea minţii şi a inimii spre izvorul luminii.
Dacă vom întreba: “Cum să mă rog, cum să încep a căuta, cum să-L aflu pe Dumnezeu?”, răspunsul poate fi foarte simplu: prin tăcere, prin rugăciune sinceră, prin iubire şi prin fapte bune. Aşa cum Daran şi Amara au simţit în mod firesc nevoia de a se ruga sau de a face bine, la fel şi noi putem, în orice moment, să punem început bun, încercând să-L cunoaştem pe Cel ce ne-a zidit. Însă, spre deosebire de oamenii de demult, noi avem avantajul Revelaţiei creştine, al Evangheliei, care ne arată faţa blândă a Domnului nostru Iisus Hristos.
Să nu uităm că la temelia creşterii noastre duhovniceşti stă credinţa, nădejdea şi dragostea. Acestea sunt virtuţile care se nasc în sufletul “căutătorului” adevărat. Credinţa îl face să vadă dincolo de aparenţe şi să recunoască lucrarea lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Nădejdea îl sprijină în momentele de încercare, când totul pare întunecat, amintindu-i că Domnul nu-l lasă niciodată singur. Iar dragostea, virtutea supremă, îi încălzeşte inima şi îl îndeamnă să reverse binele asupra tuturor celor din jur.
În continuarea acestei istorii, vom vedea cum, asemenea lui Daran şi Amara, omul învaţă să-şi asume condiţia de căutător în mod deplin, renunţând la obiceiul de a trăi doar pentru sine şi alegând să-şi închine viaţa slujirii celorlalţi şi a lui Dumnezeu. Şi, în cele din urmă, vom desluşi cum acest căutător ajunge să guste bucuria comuniunii cu Domnul, transformându-se într-un pelerin al Cerului, purtător de lumina Evangheliei.
Rămâneţi cu pace, iubiţi fraţi, şi mulţumiţi Domnului că ne poartă prin aceste etape, acordându-ne timp şi har, ca să devenim din simpli vânători ai vieţii pământeşti, căutători ai Împărăţiei cereşti. Să avem credinţă că, şi în mijlocul încercărilor şi al ispitirilor, El este alături de noi, gata să ne sprijine, să ne ridice, să ne lumineze. Ori de câte ori ne simţim obosiţi de goana după cele lumeşti, să ne aducem aminte că sufletul nostru doreşte altceva, doreşte acea apă vie promisă de Mântuitorul, însetând după veşnicie şi după dragostea cea fără de margini.
Vom continua călătoria noastră în partea următoare, străduindu-ne să înţelegem cum se cristalizează, pas cu pas, sufletul căutătorului şi cum îi putem urma pilda în zilele noastre. Nu uitaţi, însă, că fiecare clipă de răgaz, de rugăciune, de iubire faţă de aproapele, e un pas mai aproape de Dumnezeul cel Viu.
Slavă Domnului pentru toate şi nădejde să aveţi neîncetat!