Crestinism

Copilul cu harisma străvederii

Copilul cu harisma străvederii

Într-un an, în luna septembrie, în secţia oncologică a Spitalului Academic din Rios s-a produs o mare agitaţie. Micuţul Dimitrakis cerea să vină neîntârziat preotul spitalului.
Copilul avea vârsta de treisprezece ani şi de un an şi jumătate se afla în acea clinică. O mică durere de cap îl adusese acolo. Medicii i-au dat diagnosticul de „cancer la creier”. Obârşia sa era din Fieri (Albania). Părinţii săi erau nebotezaţi. Câţiva ani au locuit în Patra. Acesta, la puţin timp de la internarea sa în spital, a dorit să se boteze. Auzea despre Hristos şi voia să devină „copilul” Său. În scurtă vreme a fost botezat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, desigur, în urma catehizării.
Toţi cei din clinică îl iubeau mult. Cancerul înaintase mult şi deja îşi pierduse vederea. Nu vedea deloc, pe nimeni şi nimic. Auzea numai şi făcea multă şi minunată răbdare. Nu se plângea deloc, ci spunea că Dumnezeu îl iubeşte mult. Făcea rugăciune şi îi ruga pe părinţii săi să facă la fel.
Toţi cei care îl vizitau îşi dădeau seama că există ceva deosebit la acest copil. Vorbea mereu despre Dumnezeu. Era întotdeauna politicos şi bucuros. Chipul său strălucea. Voia să se împărtăşească des cu Cinstitele Daruri. Atunci când mama sa se afla uneori într o altă încăpere a clinicii, el striga:
−    Mamă, vino repede! Vine părintele cu Hristos. Urcă scările… Vino să mă pregăteşti!
Şi într-adevăr, aşa se întâmpla. Preotul venea şi-l găsea pe Dimitrakis şezând pe patul său, cu gura deschisă şi făcându-şi Cruce. Deşi nu cunoştea ora exactă a venirii preotului cu Cinstitele Daruri, cu harisma străvederii îl vedea venind, cu toate că existau două uşi închise pe coridorul pe care venea preotul. Aceasta o adevereşte şi Maria Galiaţatu, o femeie evlavioasă, care îl slujea de bunăvoie pe acest copil.
−    Doamnă Maria, vreau să vă spun ceva, i-a zis el într o zi. Când părintele vine cu Hristos, eu îl văd pe scări cum urcă, iar alături de el sunt doi tineri înalţi şi frumoşi, ce poartă veşminte cu totul albe. Aceştia, cu mâinile lor, ocrotesc Sfântul Potir.
Odată medicul l-a întrebat:
−    Ce mai faci, Dimitrakis? Cum te simţi?
−    Domnule doctor, pot să vă spun deschis. Eu sunt bine. Însă dumneavoastră să nu vă mâhniţi că v-a plecat soţia. Dumnezeu va fi cu dumneavoastră, fiindcă sunteţi un om bun.
Medicul a rămas încremenit. Nimeni nu ştia despre evenimentul trist care se petrecuse în ziua precedentă în casa sa, şi anume că soţia lui îl părăsise pentru un alt bărbat.
−    Acesta este copilul lui Dumnezeu, spuneau toţi cei care îl cunoşteau.
Ultima oară când s-a împărtăşit nu a mai putut sta ridicat în pat, ci, întins fiind, L-a primit pe Hristos cu bucurie şi cu dor dumnezeiesc.
−    Mulţumesc mult, a şoptit el şi apoi a adormit.
Când preotul a mers a doua zi la morgă ca să-i citească lui Dimitrakis Slujba Panihidei, a spus:
−    Astfel de moaşte văd pentru prima oară în viaţa mea. Chipul său este vesel, străluceşte şi are culoarea chihlimbarului.
Părinţii copilului s-au întors la Hristos cu dragoste fierbinte şi doresc şi ei să se boteze.

 

Sursa: marturieathonita.ro

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

X