Despre Mantuire

Prima si cea mai insemnata preocupare a oricarui om trebuie sa fie grija pentru mantuirea sufletului sau cel prea pretios si fara de moarte. Nici agonisirea de averi, nici ocuparea de posturi inalte, nici dobandirea cunostintelor, in orice domeniu, nici orice altceva, spre care inclina, de obicei, oamenii, nu se poate asemana si compara cu datoria cea mai importanta si cea mai inalta a desavarsirii crestinesti, adica a formarii noastre duhovnicesti. Este intr-adevar nepretuita si mai presus de orice staruinta sau incercare grija neintrerupta pentru salvarea sufletului nostru, caci de acest lucru depinde viitorul nostru cel vesnic si fericirea noastra cea fara de sfarsit. De aceea si Sfantul Ioan Gura de Aur recomanda: „Sa nu cerem deci bogatie, nici sa fugim de saracie, ci mai inainte de toate sa se ingrijeasca fiecare de sufletul sau si sa-l faca potrivit si fata de aceasta iconomie a vietii prezente si fata de calatoria din cele de aici” (Omilia 4).

Cat de mare si cat de serioasa este problema mantuirii sufletului nostru se dovedeste din faptul ca pentru aceasta a trebuit ca Unul Dumnezeu sa se faca om si, „pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire, sa se aduca pe Sine, de buna voie, jertfa si ispasire, incat sa ne harazeasca slobozirea si indumnezeirea. Pentru aceasta Dumnezeu-Om se numeste Iisus, care inseamna Mantuitor. Cu jertfa Sa pe Cruce S-a facut „incepatorul mantuirii noastre” (Evr. 2, 10). Pentru care si sfintitul Gura de Aur remarca: „Moartea [Domnului] s-a facut moarte mortii” (P.G. 60, 485).

Asadar, indatorirea noastra, a tuturor, este preocuparea pentru desavarsirea morala – considerand-o ca fiind cap al grijilor noastre – la care insa nu putem ajunge fara harul oferit de Iisus. Daca insa dorinta aceasta nu vine din noi insine si daca nu suntem decisi sa ne bucuram de sansa oferita, vom ramane, prin urmare, in inselare si asupra noastra va stapani greul intuneric. Lumina lui Hristos va ramane necunoscuta pentru noi si, desi ne numim crestini, relatia noastra cu Domnul si cu lucrarea Lui cea mantuitoare va ramane slaba si lipsita de importanta. Dimpotriva, daca din voia noastra vom sili spre implinire duhovniceasca, atunci degraba se vor ivi in noi roadele incercarii noastre si vom simti curand multumirea si tainica mangaiere launtrica ce se salasluiesc in acela care-si cauta mantuirea.

(Fragment din cartea Razboiul impotriva satanei)

 

Sursa: www.credo.ro

 

Ce este adevarata credinta?

Cuvântul „CRED”, este de origine latină şi înseamnă „A PRIMI, A MĂRTURISI, şi a înfăptui, ceea ce învaţă BISERICA despre Dumnezeu.

Când spunem cuvântul „CRED”, sufletul se înalţă cu Harul Duhului Sfânt la Dumnezeu, care este plinitorul credinţei.

În LUMEA CREATĂ, au darul de a crede:

  1. ÎNGERII, care CRED, dar şi văd ceea ce CRED. CREDINŢA ÎNGERILOR, nu este virtute,deoarece ei nu fac nici un efort pentru a CREDE căci ei îl văd pe Dumnezeu, pentru că au darul vederii lui Dumnezeu.

Dintre PUTERILE ÎNGEREŞTI, Sfinţii Arhangheli, au darul de a înmulţi şi spori CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) între oameni pe pământ, luminând înaintea lor, cu ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI EVANGHELII.

  1. DIAVOLII, care CRED ÎN DUMNEZEU şi SE CUTREMURĂ” (Iacob 2, 19). Diavolii nu-L văd pe Dumnezeu, şi fac întotdeauna răul, CREDINŢA DIAVOLILOR în Dumnezeu, este Creaţională, şi este pervertită în a-L urî pe Dumnezeu. În ei, s-a înveşnicit răul, iar această ură este spre pierzarea lor.

Când oamenii rătăciţi de la ADEVĂRATA CREDINŢĂ, vorbesc despre CREDINŢA ORTODOXĂ cu ură, să ştiţi că ei sunt sub influenţa Diavolilor.

  1. Creştinii Ortodocsi, care prin SFÂNTUL BOTEZ (Galateni 3. 17) CRED ÎN DUMNEZEU, dar nu-L pot vedea cu ochii trupeşti ci numai cu ochii sufleteşti (Matei 5, 6).

ADEVĂRATA CREDINŢĂ, este un DAR DUMNEZEIESC (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip 1, 29, 2) însoţit de efortul omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine prin practicarea virtuţilor (împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti).

Creştinul care CREDE în Dumnezeu şi împlineşte PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI, va moşteni RAIUL şi se va îndulci veşnic de SLAVA LUI DUMNEZEU.

Există un SINGUR DUMNEZEU şi o SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂ- RATĂ – CREDINŢA ORTODOXĂ (Efeseni 4, 5). Celelalte credinţe sunt deviate şi rătăcite, sau deţin frânturi de adevăr, insuficient mântuirii.

CREDINŢA ADEVĂRATĂ – ORTODOXĂ, este O PUTERE DUMNEZEIASCĂ (1 Corinteni 2, 5) şi O VIRTUTE CREŞTINĂ, care întăreşte toate virtuţile şi puterile sufletului. Pentru noi creştinii Ortodocsi, CREDINŢA, este un mare HAR şi o MARE PUTERE în lupta acestei vieţi pământeşti. (Filipeni 1, 29; 1 Cor. 12, 9).

CREDINŢA ÎN SFÂNTA TREIME (Isaia 6, 3), este PUTEREA NOULUI TESTAMENT.

CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este ÎNVĂŢĂTURA DUMNEZEIASCĂ, mai presus de cuvânt şi de raţiune.

ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, se cuprinde pe scurt în „SIMBOLUL CREDINŢEI” (CREZUL).

Prin MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ, spunând zilnic „CREZUL” şi mai ales noaptea, înainte de a adormi, PUTERILE ÎNGEREŞTI ne acoperă şi ne păzesc, ca pe o fiinţă binecunoscută, iar duhurile diavoleşti se îndepărtează neputincioase.

CREDINŢA ADEVĂRATĂ – ORTODOXĂ este PUTEREA, HARUL DUMNEZEIESC (2 Petru 1, 1), cu ajutorul căruia primim ca neîndoielnic, tot ce a descoperit Dumnezeu şi învaţă SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ, pentru mântuirea noastră.

Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Hristos. Acela pe care El L-a trimis (Matei 6, 29). CREDINŢA ORTODOXĂ, se află prin lucrarea Duhului Sfânt în om (Galateni 5, 22), prin iradierea unei FORŢE DIVINE, când omul se face vrednic prin, sfinţenie de ea.

ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este cuprinsul DESCOPERIRII DUMNEZEIEŞTI. Creştinul Ortodox trebuie să cunoască foarte bine ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, pentru a nu fi amăgit de alte învăţături eretice.

Prin PUTEREA CREDINŢEI, cunoaştem ceea ce nu putem vedea cu ochii trupeşti şi adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu.

Prin CREDINŢĂ, pricepem că s-au întemeiat veacurile cu CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Evrei 11, 3), prin CREDINŢĂ primim ca adevărată DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ – CUVÂNTUL SFINTEI SCRIPTURI, PRIN CREDINŢĂ primim minunile şi proorociile, prin CREDINŢĂ dobândim făgăduinţele (Evrei 11, 3).

De aceea Duhul Sfânt prin Sfântul Apostolul Pavel ne spune: „CREDINŢA, este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11. 1).

Deci CREDINŢA ADEVĂRATĂ, este primirea de către om, prin intermediul Duhului Sfânt şi a vederii sufleteşti, a tuturor ADEVĂRURILOR pe care le avem prin DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ, în scopul mântuirii noastre.

CREDINŢA ORTODOXĂ, este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute, potrivită firii. (Sf. Teodoret al Ciprului).

Credinţa pe care o are un om în ceea ce îi spune un alt om, este o încredere, care îşi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.

Dar CREDINŢA ÎN DUMNEZEU,are o ÎNTĂRIRE TAINICĂ, NECLINTITĂ, prin PUTEREA DUHULUI SFÂNT, care se află în inima celui Botezat, care împlineşte Poruncile Dumnezeieşti.

HARUL CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE, mântuiesc şi înalţă la Dumnezeu. Există O SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ – CREDINŢA ORTODOXĂ. Noi trebuie să mărturisim această CREDINŢĂ SFÂNTĂ ORTODOXĂ, în faţa oamenilor, prin cuvânt şi prin faptele noastre.

Sfinţii Părinţi ai DUMNEZEIEŞTII BISERICI ORTODOXE, arată că, frica de Dumnezeu, este începutul CREDINŢEI, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii celei veşnice, ajutându-l să intre sub stăpânirea Harului Dumnezeiesc(Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin CREDINŢĂ, începe şi se sfârşeşte mântuirea, iar fără CREDINŢĂ, nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Credinţa vine şi din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10,17; Efeseni 1, 13;), dintr-o auzire care este supusă înţelegerii, aprecierii şi judecăţii noastre, dar care este însoţită de o lucrare a HARULUI CREDINŢEI. Căci la CREDINŢA în Hristos nu putem ajunge numai cu puterile noastre.

CREDINŢA este un act sinergic, adică o împreună lucrare divină şi umană. Din partea noastră, CREDINŢA este un răspuns la Harul Dumnezeiesc care însoţeşte propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu de către Episcopi, Preoţi şi Diaconi.

Zadarnic caută unii să vadă minuni pentru luminarea şi creşterea credinţei lor, pentru că celor vrednici de credinţă, le ajunge Cuvântul lui Dumnezeu, care intră prin auz în sufletele lor. În acest mod Cuvântul lui Dumnezeu LUMINEAZĂ, întăreşte şi sporeşte CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU cea ADEVĂRATĂ şi CREDINŢA ÎN HRISTOS.

Fără de CREDINŢĂ, NU ESTE CU PUTINŢĂ SĂ FIM PLĂCUŢI LUI DUMNEZEU, pentru că cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care îl caută (Evrei 11, 6).

A CREDE fără nici o îndoială, ÎNTR-UN DUMNEZEU simplu şi nedespărţit, dar DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, TREI după Ipostas, dar UNUL după FIINŢĂ şi după FIRE, şi iarăşi A CREDE în UNUL Domn Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, îndoit în fire dar UNUL după Ipostas.

A CREDE în ÎNTRUPAREA Fiului lui Dumnezeu DE LA DUHUL SFÂNT ŞI PURUREA FECIOARA MARIA.

A CREDE în ÎNVIEREA MORŢILOR, în Înfricoşata Judecată, în Rai şi în Iad, a vedea pe Sfânta Masă şi A CREDE cu adevărat că acolo este TRUPUL ŞI SÂNGELE LUI HRISTOS, TRUP ÎNTREG mărginit în loc, dar necircumscris, care se împarte dar nu se desparte, se mănâncă, dar nu se mistuie, şi nu se sfârşeşte, se înmulţeşte în CER şi pe pământ şi în toate BISERICILE CREŞTINILOR Ortodocsi, dar este UNUL şi ACELAŞI.

A vedea în Sfânta Cristelniţă, apa Sfântului Botez, care udă trupul şi A CREDE că aceea este baia duhovnicească, care prin rugăciunile preotului ne curăţeşte sufletul şi trupul de păcate.

A vedea în SFINTELE TAINE, altceva cu simţurile şi A CREDE altceva cu mintea; mintea să tăgăduiască simţurile, ba mai mult chiar mintea să nu se încreadă în ea însăşi: „Cine este înţelept şi va înţelege acestea!” (Osia 14, 10).

Acestea sunt DOGME (Adevăruri de Credinţă, Descoperite prin Revelaţie) pe care mintea noastră nu poate să le cuprindă şi să le înţeleagă.

Dar nu numai atât, CREDINŢA CREŞTINILOR Ortodocsi, este o lege cu totul duhovnicească, cu totul SFÂNTĂ. Lege care porunceşte sărăcia, fecioria, postul, smerenia şi o dragoste atât de desăvârşită, încât ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, lege care vrea ca omul să fie duhovnicesc şi sfânt în lume, lege potrivnică lumii şi trupului. Acestea sunt lucruri pe care firea şi voinţa omenească nu le primeşte cu bucurie.

O, CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, DUMNEZEIASCĂ în început, DUMNEZEIASCĂ în creştere, DUMNEZEIASCĂ în întărire, ai fost făcută de Dumnezeu, ai fost crescută de Dumnezeu, eşti întărită de Dumnezeu.

Tu eşti CALEA CEA ADEVĂRATĂ (Ioan 14, 6), cine merge pe tine ajunge negreşit în RAI.

CREŞTINE ORTODOX, ai datoria să mulţumeşti neîncetat lui Dumnezeu, pentru că ţi-a dat să te naşti într-o astfel de CREDINŢĂ.

Trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu, pentru că te-ai născut creştin ortodox şi nu păgân sau eretic, pentru că eşti: „NEAM SFÂNT, PREOŢIE ÎMPĂRĂTEASCĂ”. (1 Petru 2, 9).

În concluzie spunem că:

  • CREDINŢA ORTODOXĂ, este un dar a lui Dumnezeu (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip. 1, 29; 2 Petru 1, 1). Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ, şi aceasta nu este de la voi, este Darul lui Dumnezeu (Filip 1, 29).
  • CREDINŢA ORTODOXĂ este un lucru al lui Dumnezeu (Fapt. 11, 21; 1 Cor. 2, 5; Efes. 1, 19; Colos. 2, 12; 2 Tes. 1, 11; 1 Tim. 1, 14) „CREDINŢA voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor ci în PUTEREA LUI DUMNEZEU”. (1 Cor. 2, 5).
  • CREDINŢA ORTODOXĂ este un dar al Sfântului Duh. (1 Cor. 12, 9; Gal. 5, 22). „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, CREDINŢA.”(Gal. 5, 22).
  • CREDINŢA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) în Dumnezeu, aparţine şi voinţei omului (Matei 8, 13; 9, 22; Marcu 5, 34; Luca 7, 50; 17, 19; 18, 24) Mântuitorul Iisus Hristos a zis sutaşului: „Du-te, fie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela. (Matei 8, 13).
  • CREDINŢA ORTODOXĂ, creşte şi se dezvoltă în om,prin conlucrarea şi colaborarea noastră cu Dumnezeu. (Teologia Morală Ortodoxă Vol III, pag. 95).
  • credintaSursa: www.credo.ro

Despre Rugaciune

Toti stiu ca incepatura a tot binele este rugaciunea, mijlocitoarea vietii vesnice si a mantuirii. Sunt nevoit, dar, sa va graiesc de dansa, pe cit voi putea, ca unora ce, deprinzandu-va a vietui in rugaciune si indeplinindu-va de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvantul acesta si mai silitori sa va faca pe voi. Iar, pe de alta parte, ca cei ce vietuiesc molatic in rugaciune si isi lasa sufletul pustiu, sa-si cunoasca paguba pentru vremea trecuta si sa nu se lipseasca de mantuire in cealalta vreme. Deci, iata cel dintai mare lucru ce voi grai despre rugaciune: tot cel ce se roaga vorbeste cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om fiind, sa vorbeasca cu Dumnezeu? Toti, adica, stiu, dar nu putem spune cu deamanuntul cinstea aceasta. Ca aceasta cinste covarseste si marea vrednicie a ingerilor, macar ca ei mai bine o stiu, precum un slavit prooroc spune despre dansii ca, facand ei cu frica rugaciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, isi acopera cu aripile fetele si picioarele, cu multa cuviinta, cucernicie si cu sfiala. Ca adica, nu pot tacea de atata frica. Asemenea si celelalte toate, adica firea si viata si intelepciunea si cunostinta si tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugaciunea este lucru de obste al ingerilor si al oamenilor. Si nu este nici o deosebire intre amandoua firile de rugaciune. In taina te aseaza, deci, impreuna cu dansii, si degraba vei pasi in viata lor, in cinstea si in bunul neam, si intru cunostinta, prin viata ta, in tot locul si ceasul.

Deci, sa ne sarguim catre Dumnezeu, prin rugaciuni, ca ce lucru va fi mai luminos decat al celor ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Si ce este mai drept? Si ce este mai intelept? Dar ce se cuvine a mai zice cand e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Aceluia se cuvine cinstea si stapanirea in veci!

Sf. Ioan Gura de Aur

Sf-Ioan-Gura-de-Aur

Sursa: www.credo.ro

27 mai 2014

In aceasta luna, in ziua a douazeci si saptea, pomenirea sfantului sfintitului mucenic Eladie.

Acest sfant curatindu-se pe sine de toata inselaciunea si facandu-se vas ales Sfantului Duh, a fost uns prin alegere dumnezeiasca arhiereu, si i s-a incredintat ocarmuirea Bisericii lui Hristos. Ca un bun pastor alunga pe oamenii cu chip de lup de la turma sa, si ca un vrednic si priceput chivernisitor, o chivernisea, pazind-o necalcata si neviclenita de tot raul. Iar de vreme ce tiranii il adusera inaintea lor legat, atunci mai vartos a stralucit si a luminat cugetele credinciosilor. Caci mergand cu osardie la chinuri si propovaduind pe fata dreapta credinta, a fost dat la multe munci, si foarte rau fiind strujit la trup, i s-a aratat Hristos Dumnezeul nostru ca-i vindeca toata chinuirea ranilor, si de aci inainte a devenit si mai osardie. Deci, umplandu-se tiranii de manie, au pus pe sfantul la mai grele chinuri si muncindu-l si mai cumplit, si-a dat sufletul la Dumnezeu.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Terapont, episcopul Sardiei.

Acest sfant mucenic Terapont, a fost arhiereu al sfintei Biserici din Sarde, unde prin invataturile sale, pe multi pagani din inselaciunea idolilor a intors catre Hristos si cu sfantul botez i-a luminat. Deci fiind prins de Iulian dregatorul a fost ferecat in lanturi si inchis in temnita ca sa fie ucis pe incetul cu foamea si cu sete. Dupa aceea a fost scos si muncit cu fel de fel de chinuri; apoi a fost dus legat la Sinaul in cetatea Frigiei, si la Anghira, cetatea Galatiei, si pretutindeni cu felurite chinuri a fost muncit. Si aducandu-l la raul ce se numtea Astalin, l-a intins pe dansul despuiat jos pe pamant crucis, si l- a legat de patru pari uscati ce erau infipti in pamant, si I-a batut tare pana ce i-a cazut pielea si carnea de pe oase, si a adapat pamantul cu sangele lui; iar parii odraslind au crescut stalpari si frunze si au crescut copaci mari; iar cu frunzele lor se tamaduiau toate neputintele si durerile oamenilor. Dupa aceasta a fost adus la stapanirea Traciei cea din Lidia, aproape langa raul Ermiei, care uda Lidia, la Episcopia Satalisiei de sub Mitropolia Sardelor. Acolo dupa multe feluri de chinuri a fost junghiat pentru numele lui Hristos si a primit cununa nestricaciunil.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Evsevlot, care prin foc s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Alipie, care s-a savarsit zdrobindu-i-se capul de piatra.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului sfintiului Beda

Venerabilul (Anglia, + 735).

Sf. Beda a fost istoric bisericesc si a consemnat istoria crestinismului din Anglia pana in zilele sale. Anul probabil al nasterii sale este 673, iar locul, Northumbria, undeva langa localitatea Jarrow.  La varsta de 7 ani, Beda a fost trimis la Manastirea Sf. Petru din Wearmouth pentru ca sa fie indrumat si educat de Sf. Benedict Biscop (praznuit in 12 ianuarie). Apoi a fost dus la manastirea cea noua Sf. Petru, infiintata in Jarrow in 682, unde a ramas pana la moartea sa. Acolo l-a luat sub aripa sa Sf. Ceolfrith staretul (praznuit in 25 septembrie), care l-a urmat pe Sf. Benedict in 690, conducind ambele manastiri, Wearmouth si Jarrow. In Viata lui Ceolfrith scrisa anonim, exista povestea unui incident legat, probabil, de tanarul Beda. Ciuma din 686 a napadit manastirea lui Ceolfrith, rapind majoritatea monahilor cantareti din corul bisericii, ramanind in viata doar staretul si un baiat pe care il avea ca ucenic. Acest tanar „este acum preot la aceeasi manastire si lauda faptele minunate ale staretului atat verbal cat si in scris, fata de toti cei care vor sa le afle”. Indurerat din cauza catastrofei, Ceolfrith a hotarat ca ar fi bine sa cante Psalmii fara antifoni, cu exceptia slujbelor de Utrenie si Vecernie. Dupa o saptamana de cantat, s-a intors iar la varianta cu antifonii cantati acolo unde le era randul. Cu ajutorul baiatului si al fratilor ramasi in viata, slujbele se faceau foarte greu pana cand au fost adusi alti calugari care au fost invatati sa cante. Sf. Beda a fost hirotonit diacon la varsta de 19 ani si la 30 a primit sfanta taina a preotiei din mana Sf. Ioan din Beverley (praznuit in 7 mai), sfant episcop al Hexham (687) si in 705 al York-ului. Beda iubea slujbele bisericesti si considera ca daca ingerii sunt prezenti la slujbe impreuna cu calugarii atunci si locul sau era acolo. „Daca nu m-ar vedea printre calugari nu ar intreba, oare, unde este Beda?” Beda si-a inceput ucenicia ca elev al Sf. Benedict Biscop, care era calugar la renumita manastire din Lerins, intemeind el insusi alte manastiri. Sf. Benedict a adus cu el in Anglia multe carti de la Lerins si din alte manastiri din Europa. Aceasta biblioteca l-a ajutat pe Beda sa-si scrie propriile carti, cum erau comentariile biblice, istoria ecleziastica si hagiografiile. Beda nu era un istoric perfect obiectiv. De exemplu, in disputa cu crestinismul celtic el era oarecum de partea romanilor. Dar, cu toate acestea, a fost corect si bine documentat. Cartile sale se trageau din „documente antice, din traditiile stramosilor nostri si din cunostintele mele personale”. Cartea a V-a, 24, ne ofera o perspectiva clara a vietii religioase si seculare din vechea Britanie. Sf. Beda descrie o lume zugravita dupa traditii duhovnicesti foarte asemanatoare cu cele pastrate de crestinii ortodocsi. Acesti sfinti duceau aceeasi viata de sfintenie eroica pe care o gasim si la sfintii din est, sfintenia lor fiind demna de dragostea si admiratia noastra. Crestinii posteau miercurea si vinerea, precum si in postul Nasterii Domnului de 40 de zile. (Cartea a IV-a, 30). In anul 735 Sf. Beda s-a imbolnavit. Cam cu doua saptamani inainte de Pasti se simtea slabit si avea probleme de respiratie dar nu avea dureri mari. A ramas vesel si preda zilnic lectii invataceilor sai, dupa care isi continua ziua cantind Psalmi si ridicind rugaciuni de multumire la Dumnezeu. Deseori il cita pe Sf. Ambrozie: „Nu am dus o viata de care sa-mi fie rusine printre voi si nu ma tem de moarte pentru ca Dumnezeu este milostiv.” (Paulin, Viata Sf. Ambrozie, cap. 45). Pe langa lectii si Psalmi, Sf. Beda mai lucra la o traducere anglo-saxona a Evangheliei lui Ioan si a unei carti cu citate din scrierile Sf. Isidor al Seviliei (praznuit in 4 aprilie). In joia dinaintea Inaltarii Domnului, sfantul respira tot mai greu si picioarele au inceput sa i se umfle. „Sa invatati repede,” le spunea el celor care scriau dupa dictarea lui, „pentru ca nu stiu cat voi mai putea continua. Domnul ma poate chema in orice clipa la El.” Dupa o intreaga noapte nedormita, Sf. Beda si-a continuat dictarea in dimineata de miercuri. In ceasul al treilea s-a organizat o procesiune cu moastele sfintilor din manastire, dupa care fratii au intrat la slujba, lasindu-l pe calugarul Wilbert cu Beda. Acesta si-a amintit ca a mai ramas inca un capitol de scris din cartea pe care o dicta sfantul, insa nu vroia sa-l deranjeze pe Beda in ceasul mortii. Atunci Sf. Beda i-a spus, „Nu te necaji. Ia tocul si scrie repede.” La ceasul al noualea Beda s-a oprit si i-a spus lui Wilbert sa caute in ladita sa piper, tamaie si panza si sa-i cheme pe preotii manastirii ca sa le dea lor. Cand au ajuns, el le-a vorbit la fiecare in parte, rugindu-i sa nu-l uite si sa-l pomeneasca in rugaciunile lor. Apoi le-a spus acestea: „Vremea plecarii mele este aproape iar sufletul meu tanjeste sa vada frumusetea lui Hristos, Imparatul meu.” In acea seara, Wilbert i-a spus: „Parinte, a mai ramas o fraza neterminata.” La care sfantul i-a raspuns: „Foarte bine, scrie-o.” Apoi tanarul calugar a spus: „Acum s-a terminat.” Sf. Beda i-a raspuns: „Adevarat ai spus, chiar s-a terminat.” Dupa care l-a rugat sa-si ridice ochii sa vada biserica in care obisnuia sa se roage. Dupa ce a cantat „Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, Sf. Beda a adormit intru Domnul pe care mult L-a iubit. Desi Sf. Beda s-a savarsit in 25 mai, in ajunul Inaltarii, el este praznuit in 27 mai, deoarece sarbatoarea Sf. Augustin din Canterbury este fixata pe 26. Trupul sau a fost ingropat la inceput in portalul de sud al bisericii manastirii, iar mai tarziu a fost mutat langa altar. Azi sfintele sale moaste se odihnesc in Catedrala Durham, la capela Galileia. Sf. Beda este singurul englez pe care il pomeneste Dante in Divina Comedie (Paradisul).

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul-de-minuni (+ 1730).

Sfantul Marturisitor Ioan Rusul s-a nascut in Mica Rusie in jurul anului 1690, fiind crescut in evlavie si dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat in armata unde a fost simplu soldat in armata lui Petru I si a luat parte la razboiul ruso-turc. In timpul Campaniei din Prutsk in 1711 el impreuna cu alti soldati au fost capturati de tatari si au fost predati comandantului cavaleriei turcesti. Acesta i-a dus pe prizonierii rusi in Asia Mica, in satul Prokopion. Turcii au incercat sa-i converteasca pe soldatii crestini la credinta musulmana prin flatari si amenintari iar cei care nu au primit au fost batuti si torturati. Altii, insa au renuntat la Hristos si au devenit musulmani, in speranta ca-si vor imbunatati soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunatatilor lumesti, suferind cu curaj umilintele si bataile.  Stapanul sau il tortura frecvent in speranta ca sclavul va ceda si va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neinduplecat in hotararea sa spunind stapanului: „Nu ma vei putea intoarce de la credinta mea prin amenintari sau cu promisiuni de bunatati si bogatii. Am sa ma supun ordinelor tale de bunavoie daca ma lasi sa-mi urmez liber credinta. Mai degraba iti dau capul meu decat sa-mi schimb credinta. M-am nascut crestin si am sa mor crestin.” Cuvintele inaltatoare si credinta tare, precum si smerenia si umilinta Sf. Ioan au imblanzit in cele din urma inima salbatica a stapanului sau. Acesta l-a lasat in pace si nu l-a mai fortat sa renunte la crestinism. L-a pus sa stea in grajd cu animalele de care avea grija si Ioan era foarte bucuros sa se nevoiasca in grajd si sa aiba ca pat ieslea, asa cum s-a nascut si Mantuitorul. De dimineata pana seara muncea pentru stapanul sau turc, indeplinind toate ordinele. Fie ca era iarna sau vara, sfantul umbla descult si cu putine haine pe el. Alti sclavi isi radeau de el, vazindu-l atat de ravnitor dar Ioan nu s-a suparat niciodata pe ei, dimpotriva, ii ajuta si pe ei cum putea, usurandu-le neputintele. Blandetea sfantului si bunatatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor si al stapanului sau, astfel incat aga si sotia lui au ajuns sa-l indrageasca si au hotarat sa-i dea o camera langa podul de uscat fanul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferind sa ramana in grajd cu animalele. Acolo se culca pe fan si se acoperea cu o haina veche. Astfel grajdul a devenit locul sau de pustnicie, unde se ruga si canta psalmi, umpland locul de buna mireasma. Prin simpla lui prezenta in casa turcului, sfantul i-a adus numai binecuvantari. Ofiterul de cavalerie s-a imbogatit si a devenit in scurt timp unul dintre cei mai influenti oameni din Prokopion. El era constient de ce i s-a schimbat atat de mult soarta si nu se ferea sa spuna si altora despre asta. Uneori sfantul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea in pronaos. In duminici si sarbatori se impartasea cu Sfintele Taine. In tot acest timp a continuat sa-si slujeasca stapanul ca si pana acum, si, in ciuda saraciei sale, intotdeauna ajuta pe nevoiasi si pe neputinciosi, impartind hrana sa putina cu acestia. Intr-una din zile, ofiterul a plecat in pelerinaj la Mecca. Sotia lui a facut un banchet peste cateva zile la care si-a invitat rudeniile si pe prietenii sotului ei, rugindu-i sa puna o rugaciune pentru intoarcerea cu bine acasa a stapanului. Sf. Ioan servea la masa si a luat o farfurie cu pilaf, mancarea preferata a stapanului sau si a pus-o pe masa. Sotia amintindu-si de mancarea preferata a sotului i-a spus lui Ioan: „Ce bucuros ar fi stapanul tau daca ar putea fi aici sa minance cu noi din acest pilaf!” Atunci sfantul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunind ca o va trimite stapanului sau la Mecca. Musafirii au ras la auzul acestor cuvinte iar sotia a pus sa i se pregateasca o farfurie plina ca sa o manance el sau ca sa o dea saracilor. Primind farfuria s- a dus cu ea in grajd si s-a rugat la Dumnezeu sa-i trimita farfuria stapanului sau, fiind convins ca Dumnezeu va gasi o cale sa-i indeplineasca rugaciunea. Numaidecat farfuria disparu din fata lui si atunci Ioan a intrat in casa sa-i spuna stapanei ca farfuria a fost trimisa. Dupa catva timp stapanul s-a intors acasa cu farfuria de cupru in care a fost pilaful, povestind tuturor cum intr-o zi (chiar in ziua cand s-a tinut banchetul), intorcandu-se de la moschee la locul unde era cazat, desi nu era nimeni acasa, a intrat si a gasit pe masa o farfurie aburinda plina cu pilaf. Neintelegind cum ar fi putut intra cineva cu farfuria daca usa era incuiata, s-a uitat mai atent la farfurie si a vazut numele sau gravat pe ea. Uimit, a mancat totusi mancarea cu mare placere. Cand familia si servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci sotia i-a spus ca Ioan a fost cel care i-a trims mancarea si ca toti au ras de el cand le-a spus ca a reusit sa o trimita la Mecca. Atunci au inteles ca ce le spusese sfantul s-a adeverit. (comparati cu povestea lui Habakkuk, care in mod minunat i-a dus mancare lui Daniil in groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta). Spre sfarsitul vietii sale grele Sf. Ioan s-a imbolnavit, simtind ca i se apropie sfarsitul. A chemat preotul ca sa-l impartaseasca dar acestuia i-a fost frica sa vina direct cu Sfinta Impartasanie in casa musulmanului, asa ca le-a bagat intr-un mar si asa le-a dus lui Ioan. Sf. Ioan a slavit pe Dumnezeu, a primit Trupul si Sangele Domnului si apoi a raposat, ducindu-se la Domnul pe care L-a iubit in 27 mai 1730. Cand stapanul sau a fost anuntat ca a murit Ioan, acesta a chemat preotii si le-a dat trupul neinsufletit pentru a-l ingropa crestineste. Aproape toti locuitorii crestini din Prokopion au mers la inmormantare, petrecind trupul sfantului pana la cimitirul crestin. Dupa trei ani si jumatate preotului i s-a descoperit in mod miraculos ca ramasitele trupesti ale sfantului s-au facut moaste. La scurt timp, moastele sfantului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe si puse intr-o racla speciala. Noul sfant al lui Dumnezeu a inceput sa fie slavit pentru nenumaratele sale minuni despre care s-a dus vorba pana in cele mai indepartate orase si sate. Credinciosi din toate locurile veneau la Prokopion sa se inchine sfintelor moaste ale Sf. Ioan, primind tamaduire prin rugaciunile lui. Pe langa crestini veneau la el si armeni si turci care se rugau sfantului sa nu-i dispretuiasca. In anul 1881 o parte a sfintelor moaste au fost mutate la Manastirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de catre calugarii Muntelui Athos, dupa ce acestia fusesera salvati de sfant in vremea unei calatorii periculoase. Din cauza deteriorarii serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaste ale Sf. Ioan, s-a inceput constructia unei noi biserici in anul 1886, cu ajutorul manastirii si a locuitorilor din Prokopion. In 15 august 1898, noua biserica cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfintita de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvantarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea. In 1924 a avut loc un schimb intre populatia Greciei si cea a Turciei, adica multi musulmani s-au mutat din Grecia si multi crestini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutindu-se si ei pe insula Euboia, au luat cu ei si o parte din sfintele moaste ale Sf. Ioan Rusul. Timp de cateva zeci de ani moastele au stat in biserica Sfintilor Constantin si Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar in 1951 au fost mutate intr- o biserica noua, cu hramul sfantului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate partile Greciei, mai ales de hram, in 27 mai. Sf. Ioan este la mare cinste in Muntele Athos, mai ales la manastirea rusa a Sf. Pantelimon. Calatorii si cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, cauta ajutorul Sf. Ioan Rusul, care ii ocroteste pe acestia in calatoriile lor.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
Texte si imagini preluate din cartea „Vietile Sfintilor Ortodoxiei”.

27_5

Sursa: www.calendar-crestin-ortodox.ro

Doar n‐o sa mori chiar maine!

Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in povete a lasat inchisa intr-o intamplare invatatura aceasta. “Un preot, cu frica lui Dumnezeu si grija pastoriti-
lor sai, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stateau in putinta, sa intoarca pe cei rataciti din calea pierzaniei si sa-i intareasca in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere ca ostenelile sale raman fara roada. Credinciosii sai lepadara numai fatarnicia; incolo, putrezeau in aceleasi pacate, cum ii gasise. Zadarnica era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul pacatelor. Ce sa faca bietul preot? Cum sa-i indrepte? Caci se inflacara pentru lucrul lui Dumnezeu, stiindu-se chezas pentru sufletele lor si se framanta zi si noapte, cerand de la Dumnezeu sa-i arate, pentru ce nu poate sa-i atraga la mantuire?

Intr-o sambata seara, dupa vecernie, statea amarat pe-o piatra din gradina, covarsit de grija datoriei sale preotesti si mahnit amarnic de truda-i fara roada. Cum sta asa, pierdut in ganduri grele, iata ca Dumnezeu ii deschise ochii necajitului sau suflet, asupra unei vedenii infricosate: o gloata de arapi, negri ca taciunele, i se aratara ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor in frunte cu Satana, marele si incruntatul tartor al lor. Deodata, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbiera de clocoti vazduhul: – Voi, dracestilor gloate, sfatuiti-va, nascociti cu mintea voastra mestera in viclenii, si sa-mi spuneti: cum ati putea voi mai usor si mai sigur insela pe oameni, ca sa umplem cu ei imparatia beznei si pantecele flamand al iadului? La aceasta porunca a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoratilor intrara in putoarea diavolestilor sfatuiri. Nu trecu mult si din multimea aprinsa de sfat iesi inaintea Satanei o capetenie, lucind ca pacura, si zise:

– Intunecimea ta, sa furisam in mintea oamenilor gandul dracesc ca nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine sa se teama, usor ne vor cadea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi si vom umple iadul cu ei.

Ascultandu-l, Satana chibzui si apoi raspunse: – Cu minciuna asta prea putini vom putea prinde in undita; pentru ca lucrurile Celui de sus: cerul si pamantul si toate cate le impodobesc marturisesc slava Lui si toate dovedesc ca El este. Sa vie altul, cu o nascocire mai vicleana. Atunci, din gloatele intunericului, iesi o alta capetenie incornorata si zise:
– Intunecimea ta, parerea mea e sa le spunem oamenilor ca, chiar daca ar fi Dumnezeu, dar dupa moarte nu este suflet si nu este judecata, si, prin urmare, nici rasplata sau pedeapsa. Sa le spunem ca nu e nici rai nici iad si, prin urmare sunt slobozi sa manance, sa bea si sa-si faca toate poftele trupului si ale inimii, caci, ca maine vor muri si dupa moarte nu mai e nimic si o sa le para rau ca nu si-au facut toate gusturile cat au fost in putere. Satana ii cumpani vorbele, apoi ii zise:
– Nici cu viclesugul acesta nu vom putea castiga prea multi: caci printre oameni sunt unii rasariti la minte, care stiu ca este Dumnezeu si ca in dreapta Lui sta rasplata sau pedeapsa dupa fapte. Si apoi multi stiu ca sufletul dainuieste si dupa moarte si va merge la judecata cea de pe urma, dupa cum ii invata Scripturile. Cu viclesugul acesta ne pica si noua ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni multi, ca nisipul marii, sa-i inchid ca pe o turma de prosti in toate pesterile iadului! – racni Satana (…).

Atunci din multime se rupse o alta capetenie si, sprijinindu-se tantos in coada, duhni urmatoarea propunere:
– Prea intunecate jupane si tata al minciunii, laudata sa fie grija ta de-a umple iadul nostru cu prostii si destrabalatii pamantului! Am ascultat cu luare aminte viclesugurile tovarasilor nostri despre pierzarea oamenilor, asa de scumpa noua, tuturor dracilor tai, si, vazand ca ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am nascocit la randul meu
un viclesug si mai mare: de ce sa nu laudam pe oameni pentru credinta in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi si in rasplata dupa fapte? De ce sa nu le spunem si noi ca este un rai si un iad, care dainuiesc in veacul veacului?

Dar, dupa ce le vom spune toate acestea – pe care ei le stiu prea bine – sa le soptim la ureche, o data, de doua ori, de mii de ori: nu va grabiti cu pocainta, oameni buni! Mai e vreme destula. Traiti mai intai dupa cum va vine pofta. Pocainta lasati-o mai la urma! Nu va grabiti!  Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerara de bucurie draceasca. El se ridica trufas de pe jiltul de flacari ca smoala si, batand cu laba pe umeri pe diavolul care nascocise acest viclesug, glasul lui tuna o data, de se cutremura tot intunericul iadului.

– Voi, duhuri puturoase ale imparatiei mele, ca gandul risipiti-va pe fata pamantului si, ca o otrava dulce, strecurati in urechile oamenilor soapta cu adevarat dupa numele nostru: “Nu va grabiti cu pocainta, oameni buni, nici cu spovedania adevarata. Mai e vreme destula: maine, poimaine, la batranete. Pana atunci, faceti-va datoria catre Dumnezeu si suflet numai asa, de ochii lumii. Vedeti-va mai intai de grijile pamantesti, asa ca si pana acum. Pentru pocainta adevarata mai aveti vreme, ca doar n-o sa muriti chiar maine!” (…)

Vedenia se stinse si preotul, trudit de soarta credinciosilor sai, intelese, in sfarsit, pricina zabavei lor de a se hotari sa se mantuiasca cu adevarat. De forma si de ochii
lumii, ei isi indeplineau datoriile crestinesti. Dar, vrajiti de soapta ademenitoare a viclenilor, gaseau ca sfaturile parintelui sunt bune mai mult pentru cei batrani. Cat despre ei insisi, mai au vreme destula: maine, poimaine, la batranete… “.

Iata sfatul de primejdie care-i incalceste pe oameni in rele si-i baga in toate necazurile si in tot intunericul, iar maine, poimaine, ca niste storsi de vlaga, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteala vicleana e acela care-si da cu voia toata tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-I dea o batranete distrusa. Nu-i va fi zvarlita si batranetea laolalta cu tineretea?

Parintele Arsenie Boca

144990_arseie_boca

Sursa: www.crestinortodox.ro

Viata duhovniceasca

“Nu stiu ce sa fac cu viata mea. Ar trebui sa fac ceva in mod deosebit? Ar trebui sa-mi definesc un anumit scop pentru mine insami?”.

Ce ti s-a intamplat? Ce fel de intrebari sunt acestea? Am citit aceasta si am ramas consternat; de unde pot veni asemenea ganduri urate? Intr-adevar, tu ti-ai lamurit toate acestea cand ti-ai exprimat dorinta de a te situa la nivelul demnitatii umane, in felul in care aceasta este stabilita de Dumnezeu. (…) De unde vin aceste probleme? As crede ca printre prietenii tai se afla ganditori progresisti sau ca ai intrat intr-o societate in care exista astfel de oameni si ei te-au ratacit de la bunul simt. Asemenea oameni vorbesc aiurea. Expresii ca “binele omenirii” si “binele oamenilor” sunt intotdeauna pe buzele lor. Probabil tu, dupa ce ai auzit atat de multe idei profunde, te-ai simtit captivata de ele, si cand ai revenit la viata reala, ai constatat cu regret ca ai vegetat in cercul tau familial fara folos sau scop.(…) Omul trebuie sa cunoasca scopul exact al vietii. Totusi, este intelept acest lucru? Oare scopul nu e deja inteles? Ipoteza generala consta in aceea ca, existand o viata dincolo de mormant, scopul adevaratei vieti, fara exceptie, trebuie sa fie acolo si nu aici.(…) Asadar, iata raspunsul la intrebarea ta: “Nu stiu ce sa fac cu viata mea”. Priveste la Cer si masoara fiecare pas al vietii tale ca si cum ar fi un pas catre el.”

Intrebi: “Ar trebui sa fac ceva?”. Sigur ca este necesar. Fa orice iti cade la indemana, in cercul si in situatia ta – si crede ca aceasta este si va fi treaba ta cea adevarata; nu ti se cere nimic mai mult. Este o mare greseala sa crezi ca trebuie sa faci lucrari importante si mari, fie pentru cer sau, cum cred progresistii, pentru a aduce o contributie umanitatii. Asta nu este deloc necesar. Este necesar doar sa faci totul potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Ce este de facut precis? Nimic in mod special, numai ce i se prezinta fiecaruia potrivit imprejurarilor vietii sale chestiuni care sunt cerute de evenimente individuale cu care venim in contact. Asta-i tot. Dumnezeu aranjeaza soarta fiecarui om si intregul curs al vietii fiecaruia face parte, de asemenea, “din vistieria” tuturor bunurilor Sale, precum si fiecare moment si fiecare intalnire. Sa luam un exemplu: Vine la noi un om sarac: Dumnezeu l-a adus. Ajuta-L! Dumnezeu, Care ti-a adus acest sarac, cu dorinta, desigur, de a te purta cu acest om intr-un fel care sa-I faca Lui placere, se uita la tine ca sa vada cum ai reactiona de fapt. El va fi multumit daca il vei ajuta. Il vei ajuta? Tu vei face ceea ce Ii este placut lui Dumnezeu si inca un mare pas spre scopul final: rasplata din Cer. Daca generalizezi aceasta intamplare, vei ajunge la concluzia ca in toate imprejurarile si in timpul fiecarei intalniri, este necesar sa faci ceea ce Dumnezeu doreste ca noi sa facem. In ceea ce priveste ceea ce vrea El, noi stim aceasta cu certitudine, din poruncile pe care ni le-a dat. Cauta cineva ajutor? Ajuta-l! Te-a suparat cineva? Iarta-l! Ai suparat pe cineva? Alearga sa-i ceri iertare si impaca-te cu el! Te-a laudat cineva? Nu te mandri! Te-a certat cineva? Nu te mania! Este timpul de rugaciune? Roaga-te! Este timpul de munca? Munceste! Etc., etc., etc.

Daca dupa toate aceste explicatii, incepi sa lucrezi in felul acesta in fiecare imprejurare, asa ca lucrarile tale sa-I fie placute lui Dumnezeu, implinindu-le potrivit poruncilor, fara nici o abatere, atunci toate problemele vietii tale se vor rezolva complet si satisfacator. Scopul adevarat este dobandirea unei vieti fericite dincolo de mormant; mijloacele sunt lucrarile potrivit poruncilor, care trebuie implinite in fiecare imprejurare a vietii. Mi se pare ca toate acestea sunt clare sisimple; nu ai nici unmotiv sa te chinui cu probleme grele.Trebuie sa-ti scoti din minte orice plan despre activitatea “foarte rentabila, atotcuprinzatoare, obisnuita intregii omeniri”, cum ar fi vorbirea emfatica (bombastica) a progresistilor. Atunci viata ta va fi privita ca fiind cuprinsa intre limitele pasnice, si care duce catre scopul final fara piedici. Aminteste-ti ca Dumnezeu nu uita nici macar un pahar cu apa pe care il vei da cuiva chinuit de sete.

Vei spune:“Totusi, este necesar sa alegi si sa hotarasti felul de viata!”.  Intr-adevar, cum sa procedam ca sa hotaram? Vom incepe sa ne gandim la problema si vom sfarsi printr-o totala confuzie in mintile noastre. Cel mai bine si mai incurajator este sa acceptam cu ascultare, recunostinta si iubire acea hotarare pe care o rosteste Dumnezeu in cursul imprejurarilor vietii noastre. In cazul tau! Te afli acum sub protectia parintilor. Ce este cel mai bine sa-ti doresti? Caldura, siguranta, libertate. Traieste, fara sa plutesti prea mult timp cu gandurile, ci sa faci cu harnicie fiecare lucru care iti cade la indemana. “Dar totusi, ai spune, gandeste-te ca este imposibil ca intotdeauna sa ramai in felul acesta. La un moment dat trebuie sa-mi incep propria viata. Cum ar trebui sa fiu atunci? Si cum pot sa nu ma gandesc la asta?” Intr-adevar, acesta este cel mai bun mod de a gandi in aceasta problema. Lasa-te cu totul in mainile lui Dumnezeu si roaga-te ca El sa-ti hotarasca locul pe care il considera cel mai bun, in asa fel incat soarta ta sa nu aiba piedici, ci sa te ajute sa dobandesti acea viata fericita dincolo de mormant, fara sa visezi vreo soarta splendida.

Dupa ce ai hotarat in felul acesta asteapta, cu rabdare, pana cand Dumnezeu iti va vorbi. El iti va vorbi prin concursul de imprejurari si prin vointa parintilor tai. Dupa ce ti-ai intarit aceste ganduri si ai gasit liniste in Dumnezeu, traieste fara sa-ti faci planuri desarte si fa lucrurile care iti revin, cu respect fata de parinti, frati, surori si alte rude si fata de toti oamenii. Nu te gandi deloc ca aceasta viata este searbada. Orice faci aici, indiferent ceea ce este, va fi o lucrare, si daca o faci cu constiinta ca asemenea lucrare este potrivita poruncilor si ca Dumnezeu doreste asemenea lucru, atunci lucrul va fi placut lui Dumnezeu.

Sfantul Teofan Zavoratul

145153_viata-duhovniceasca

Sursa: www.crestinortodox.ro

Muzica religioasa

Poate ca prea des intram in Biserica si auzim cantand preotul, fara sa-l ascultam cu adevarat. Consideram muzica religioasa un dat de cand lumea, ceva ce ni se cuvine. Uitam ca prin vocea preotului se transmite un simtamant divin, dar si pacea lui. Putini inteleg semnificatia cantecului religios si isi dau seama ce stare transmite aceasta muzica.
Primul lucru pe care il uita este ca ea nu trebuie in niciun fel comparata cu muzica pe care o auzim zi de zi la radio. Tinerii, in special se plang uneori ca muzica bisericeasca e „prea serioasa si plictisitoare”. Insa ceea ce nu inteleg este ca Biserica nu este un loc pentru divertisment: pentru asta exista salile de spectacol si artistii pe care ii prefera si pe care ii asculta pe iPod in fiecare zi.
Muzica bisericeasca este cantecul pe care il asculti atunci cand sufletul tau are nevoie de liniste. Pentru ca muzica bisericeasca nu este doar cea care iti mangaie urechile, ci si inima. Nu intri in Biserica pentru a auzi muzica, ci pentru a asculta vocea preotului care te desprinde de toate grijile din viata ta si pentru a primi pace sufleteasca.
Exista oameni necredinciosi, care poate infaptuiesc pacate in fiecare zi, insa care atunci cand intra intr-o Biserica si asculta slujba pot izbucni in lacrimi. Sentimentele nu sunt declansate doar de cuvintele preotului, iar lacrimile nu apar doar din mustrare de constiinta: acestea sunt declansate si de sunetul mangaietor al cantecului religios, care scoate la iveala binele si lumina din om.
Prin cantecul preotului comunicam cu Dumnezeu
O caracteristica importanta, poate cea mai importanta a muzicii bisericesti este prezenta antifonului. Antifonul este versetul sau psalmul care este repetat de doua coruri sau de doua voci, ca si cum si-ar raspunde reciproc. Poate fi si cantarea repetata de doua coruri, in cadrul slujbei.
Practica a pornit din templele evreiesti, unde psalmii erau cantati in fiecare zi. De cele mai multe ori, psalmul este cantat de catre preot, iar corul raspunde cu un antifon, sau acestea sunt cantate inainte sau dupa psalmi.
Antifonul este cel care ne arata ca muzica ce il slaveste pe Dumnezeu nu este un monolog monoton, asa cum am putea crede. Muzica religioasa ortodoxa poate fi dialogul nostru cu divinitatea. Insa mai are un rol poate la fel de important, acela de a facilita comunicarea cu noi insine. Ascultand slujba, omul se poate detasa de problemele de zi cu zi, de griji si de nevoi, si se poate concentra pe sufletul sau.
Ascultand vocea preotului, omul dialogheaza cu sine: uneori, aici poate descoperi ceea ce se afla cu adevarat in sufletul sau si daca inauntru este armonia pe care o are muzica religioasa. Vocea preotului poate „acorda” inima omului, astfel incat aceasta sa fie receptiva la mesajul lui Dumnezeu, mesajul iubirii si al pacii.
Mai mult, indraznesc sa spun ca cei care rezoneaza cel mai bine la acest mesaj sunt cei care si-au pierdut credinta: mai curand decat oricine, acestia pot fi sensibili la cantecul religios, pentru astfel isi pot regasi credinta.