„De fiecare dată când te superi, pune în sân câte un cartof”

sufletele oamenilor

Dacă ni s-ar fi oferit posibilitatea să vedem în ce stare se găsesc sufletele oamenilor, atunci cu siguranță, am fi văzut că ele se simt rănite.

Dacă ni s-ar fi oferit posibilitatea să vedem în ce stare se găsesc sufletele oamenilor, atunci cu siguranță, am fi văzut că ele se simt rănite. Toate se simt nedreptățite de către cineva, înșelate, umilite, ofensate. Poate că așa și este. Totul însă stă în percepția acestui fapt și în acea atitudine, pe care noi înșine ne-o construim față de evenimentele neplăcute.

Resentimentele vin întotdeauna din năruirea unor speranțe. Am sperat că vom fi înțeleși, ajutați, iertați, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Am presupus că altă persoană ne vine în întâmpinare. Dar în loc să facă acest lucru, s-a întors cu răceală sau ne-a împins cu cruzime. Speranța s-a năruit și în locul ei a apărut supărarea.

Cât ar fi de regretabil, supărarea în sine îți provoacă suferință. S-ar părea că omul suferă din pricina hărțuirii obiective din partea altora. Dar, de fapt, el este chinuit de propriile gânduri și simțăminte. După cum bine remarca sfântul Ignatie Bryanchaninov, omul suferă cel mai mult nu din cauza neplăcerilor întâmplate, ci din cauza retrăirii lor. Dezvoltând această idee, adăugăm că, retrăind insultele în sine, noi ne devorăm pe noi înșine.

„De fiecare dată când te superi, pune în sân câte un cartof”.

A venit odată la un stareț un elev. Acesta a întrebat ce să facă cu supărările care îi apar din cauza atitudinii incorecte a altor oameni față de el. Starețul i-a dat următorul sfat: „De fiecare dată când te superi, pune în sân câte un cartof”. Elevul a ascultat sfatul și încet, încet s-au strâns atâția cartofi, încât au devenit grei. Iar cu timpul au început să se strice. Atunci elevul s-a dus din nou la stareț și i-a zis: „Nu pot să mai duc cu mine această greutate împuțită”.

„Este neplăcut? – a întrebat starețul. – Cum îți permiți atunci să duci în sufletul tău supărările față de alți oameni?” Într-adevăr, supărarea – este acel lucru care se împute în interiorul nostru, ne chinuie sufletul cu o greutate de nesuportat și nu ne dă liniște.

Mai este un fenomen interesant. S-ar părea că supărările ne despart de oamenii care ne-au pricinuit răul. De fapt, fiecare supărare continuă să ne lege de acea nedreptate sau ofensă, pe care ne-a pricinuit-o cel ce ne-a rănit. Pentru că omul este liber în interior, el nu ascunde în inima sa răutățile – el este liber și împăcat – în timp ce acela care s-a subordonat răutăților, în interior este jenat, obosit, chinuit de amintirile triste, de impresiile și nedreptățile suferite. Cum poate un astfel de om să fie fericit?

Chiar și o mică greșeală a celui apropiat, suntem în stare să o umflăm până la dimensiuni nebănuite.

Ranchiuna este „rugina sufletului, viermii minții”.

Supărarea se transformă adesea în ranchiună, în faptul că noi ne amintim ofensa mult timp și păstrăm un sentiment ostil față de cei care ne supără. După cum ne spunea preacuviosul Ioan Lestvichnik, ranchiuna este „rugina sufletului, viermii minții”. Rugina mănâncă, iar viermele roade – cum poate inima să fie liniștită în aceste condiții?

De aceea cea mai bună regulă poate fi – să nu lăsăm supărările să ne intre în inimă, să pășim peste propria supărare, să mergem mai departe în viață, devenind mai înțelepți, mai atenți, mai îngăduitori cu aproapele.

De ce să ne supărăm pe alții? Există câteva cauze evidente pe care dacă le știm putem, din timp, să neutralizăm supărările noastre.

În primul rând, noi așteptăm ca celălalt să ne ajute, să ne iasă în întâmpinare. Cu alte cuvinte celălalt este obligat să ne slujească neapărat nouă și el să nu aibă alte griji, care să-l împiedice să ne acorde nouă întreaga atenție.

În al doilea rând, noi nu admitem ca cealaltă persoană să nu se abțină, să fie scoasă din sărite, să ne aducă pe noi într-o anumită situație. Adică noi nu-i dăm dreptul să greșească.

Noi așteptăm întotdeauna de la alții aceeași atitudine față de noi.

A treia cauză a supărărilor noastre constă în aceea că noi așteptăm întotdeauna de la alții aceeași atitudine față de noi. Dacă aproapele nostru nu a făcut așa, cum am presupus noi mai înainte, atunci noi spunem că el nu a îndreptățit speranțele noastre, că acțiunile lui s-au dovedit neașteptate pentru noi. În relațiile cu apropiații este important să ne amintim că omul – este o ființă schimbătoare. De aceea, o persoană bună, în anumite momente, este capabilă să se piardă cu firea, să-și piardă bunătatea și dragostea. La fel și un om rău este capabil să se căiască și să se îndrepte.

Nu este greu de observat că toate cauzele menționate subliniază egoismul nostru și lipsa dorinței noastre de a te pune în locul aproapelui. Egoismul cere întotdeauna ca alții să ne slujească „e-ul”, ca „e-ul” nostru să primească de la alții numai foloase. Dacă am înțelege din timp că trebuințele noastre nu trebuie să stea în centrul vieții altor persoane și că nu ne-ar costa nimic să participăm la construirea vieții celor apropiați, să nu înghițim fără măsură numai ajutorul lor, atunci nu se vor mai nărui speranțele noastre nejustificate. Trebuie să schimbăm vectorul vieții de la egocentrism la sacrificiu și nu vor mai fi supărări.

Încă ceva. După cum am constatat, probleme cu aproapele nu are cel care nu se supără.

de Valery Duhanin, pravoslavie.ru

sursa:ganduridinierusalim.ro

Copiii să îi faci când îți dă Dumnezeu, nu când vrei tu!

nu-ți mai dea Dumnezeu

Când vei vrea tu, s-ar putea să nu-ți mai dea Dumnezeu.

Căsătoria a lăsat-o Dumnezeu pentru naștere de prunci, nu pentru satisfacerea poftelor și plăcerilor trupului. Unii aleg la tinerețe să se distreze, folosind tot felul de metode contraceptive. Și abia când decid ei, să facă copii – dar acești copii nu sunt binecuvântați, pentru că trebuie să-i faci când ți-i dă Dumnezeu, nu când când vrei tu. Când vei vrea tu, s-ar putea să nu-ți mai dea Dumnezeu. Ei ar vrea să simtă numai plăcerea, iar când intervin copiii, îi omoară, nu vor să știe de greutăți, responsabilități. Păi se mai poate numi aceasta iubire între soți? Ei dovedesc mai degrabă egoism, lașitate, hedonism.

Foarte mult contează momentul zămislirii, căci dacă acești copii sunt zămisliți în posturi, în sărbători, fără cununie, sau când părinții sunt beți, aceștia se vor naște bolnavi, rahitici, neascultători sau vicioși,și vor avea de suferit atât ei, cât și părinții și rudele lor. Pe de altă parte, dacă părinții știu să se înfrâneze, sunt cumpătați și virtuoși, și zămislesc copii în zilele îngăduite de biserică, aceștia vor fi o binecuvântare și o bucurie pentru părinți. Acești copii vor fi sănătoși, ascultători, virtuoși, și folositori întregii societăți, căci devin doctori, învățători, sau preoți.

Momentul zămislirii pruncilor și viața curată / necurată a părinților sunt factori importanți și decisivi.

Mulți se întreabă și se miră cum din aceeași părinți ies copii sănătoși, iar alții bolnăvicioși, ori cu handicap. Răspunsul îl aflăm chiar de la sfinții părinți. Anume că momentul zămislirii pruncilor și viața curată / necurată a părinților sunt factori importanți și decisivi. Din niște părinți vicioși, bețivi, tutunari și desfrânați, cum pot ieși copii buni? Vor fi și ei asemenea… Ne întrebăm adesea de ce cad păcatele părinților asupra copiilor care ei de fapt sunt nevinovați. Dar prin suferința aceasta a copiilor, Dumnezeu îngăduie ca părinții să-și ispășească vina aici pe pământ. Căci copilul bolnav fiind, suferă el, și odată cu el îi chinuie și pe părinți, iar dacă au murit și au ajuns în iad, să fie scoși de acolo.

Cu mintea noastră limitată, credem că este o nedreptate din partea lui Dumnezeu, când de fapt este o adevărată lucrare și purtare de grijă plină de iubire, pe care Dumnezeu o îngăduie între rudele de un sânge.Pentru că El atât de mult ne iubește, încât vrea să ne scape cu orice preț de chinurile veșnice, dându-ne aici suferințe vremelnice. Se spune că Dumnezeu este drept, dar dacă ar fi fost drept, și ar fi aplicat pedepsele pe bună dreptate, noi am fi pierit demult. Dar este Bunătate și Iubire cu mult prea mult peste Dreptate: „Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”

Sf. Nicolae sugea lapte numai din sânul drept al maicii sale, miercurea și vinerea nu sugea deloc.

Majoritatea oamenilor care s-au născut, și care au devenit sfinți mai apoi, se datorează în mare parte părinților care i-au sfințit încă din pântecele lor prin posturi și rugăciuni, apoi ei au continuat și au aprofundat acest stil curat de viață. Sf. Nicolae care sugea lapte numai din sânul drept al maicii sale, miercurea și vinerea nu sugea deloc; prunca Maria, Maica Domnului, rodul binecuvântat al Sfinților Părinți Ioachim și Ana, rezultatul posturilor, rugăciunilor, lacrimilor, milosteniilor și vieții curate a acestora – și ce pruncă! și ce binecuvântare!,că a fost învrednicită să fie Maică a lui Dumnezeu, Mama tuturor popoarelor creștine. Iar exemplele pot continua atât în cazul părinților credincioși, cât și în cazul celor care nu respectă legea creștinească. (Elena J.)

sursa: ganduridinierusalim.ro

Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi!

griji inutile

  Ne încărcăm sufletele cu griji inutile!

  Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri.

  Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frământă bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină.

  Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva!

  Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

  Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

  Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

  Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Părintele Hrisostom Filipescu

Extras din „Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238

sursa: ganduridinierusalim.ro

Cea mai vicleană armă a diavolului împotriva noastră și cea mai puternică armă împotriva curselor diavoleşti

vrăjmaşul diavol

  Astfel de curse semănate pe pământ, sunt şi astăzi mereu întinse de vrăjmaşul diavol împotriva oamenilor.

  Zis-a avva Antonie cel Mare: „Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea?». Şi am auzit glas zicându-mi: «Smerenia!»“. Astfel de curse semănate pe pământ, pe care le-a văzut Sfântul Antonie cel Mare, sunt şi astăzi mereu întinse de vrăjmaşul diavol împotriva oamenilor, ca să-i încurce în calea lor către Dumnezeu, către mântuire.

  Şi la întrebarea Sfântului Antonie: „Cine poate să treacă nevătămat prin aceste curse?“, oare de ce nu ne-a recomandat Mântuitorul Hristos rugăciunea, postul, milostenia, credinţa sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru că toate celelalte fapte bune sunt scumpe şi de folos nouă, creştinilor, dar cea mai puternică armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. Aşa cum cea mai vicleană armă a diavolului împotriva noastră este mândria. Şi, Doamne, câtă mândrie este astăzi pe globul pământesc!

  Smerenia autentică, spun Sfinţii Părinti, este singură virtute care nu poate fi infectată sau umilită de diavol. De ce? Pentru că este plină de har dumnezeiesc.

  Vrăjmaşul diavol, tatăl minciunii şi al mândriei, se amestecă în toate faptele bune şi le deformează. Vrea cineva să postească? I se şopteşte de către vrăjmaşul diavol că, dacă posteşte, va slăbi, nu va putea munci şi nu va putea învăţa. Şi îi fură postul. Vrea cineva să se roage? Diavolul îi risipeşte mintea, îi aduce imagini spurcate sau îi aduce somn şi oboseală şi astfel îi fură rugăciunea. Vrea cineva să facă milostenie? Diavolul îi aduce frică de sărăcie, îi aduce zgârcenia şi ura de sărăci şi aşa este înşelat de diavol, acest tată al minciunii, răpindu-i faptele bune.

  Smerenia însă, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strică toate cursele satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru că izvorăsc din Însăşi Persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: „Învătaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.

Părintele Sofian Boghiu

Extras din ”Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe” – Fundatia Traditia Românească, Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români, Bucuresti, 2002

sursa: ganduridinierusalim.ro

Cum deschidem ușa diavolului, fără să ne dăm seama

patimile

  Patimile deschid ușa diavolului!

  Cei ce s-au născut pământești din cel pământesc au căzut până la o atât de mare neștiință a lui Dumnezeu și a poruncilor lui dumnezeiești, încât cinstea pe care trebuia să o dea lui Dumnezeu au dat-o acestei creații văzute. Și au dat-o nu numai cerului și pământului și soarelui, lunii și stelelor, focului și apei și celorlalte, dar „îndumnezeind” înseși patimile cele rușinoase, pe care Dumnezeu i-a oprit nici măcar a le gândi, necum a le face, înălțându-le la rangul de „dumnezei” – o, ce nesimțire! –, s-au închinat lor.

  Care sunt acestea? Desfrânarea, adulterul, nebunia după bărbați, uciderile întreolaltă, și orice altceva asemănător cu acestea, pe care nu Dumnezeu – departe de noi această blasfemie! –, ci diavolul le poruncește, le sugerează și le primește, fiindcă prin ele a înrobit și înrobește tot neamul oamenilor și a făcut și își face supuși și robi lui.

(Simeon Noul TeologDiscursuri teologice și etice – Scrieri I, Editura Deisis, p. 368)

sursa: doxologia.ro

Acum, suflete al meu, fie voia Domnului!

suflete al meu

  Suflete al meu, am făcut tot ce am putut şi am crezut că-ţi este de mai mult folos.

  Suflete al meu, am făcut tot ce am putut şi am crezut că-ţi este de mai mult folos. Ţi-am povestit trecutul tău zbuciumat, ţi-am reamintit crâmpeie din anii copilăriei şi tinereţii tale. Ți-am spus cum te-ai depărtat de Dumnezeu, cum inima ta a devenit nesimţită şi mintea ta întunecată. Ţi-am spus apoi cum ne-am întâlnit împreună, cum ne-am recules, cum ne-am apropiat de Hristos. Cum ne-am sfătuit să venim la mănăstire și cum am luat jugul lui Iisus. Apoi iar te-ai depărtat de Iisus, inima ta s-a împietrit, apoi iar am încercat să te apropii de Hristos. Pentru aceasta din nou te-am mustrat și te-am dojenit. Te-am bocit, te-am tânguit, te-am sfătuit, te-am îndemnat şi tot ce-am crezut că-ţi poate fi de vreun folos am făcut. Pentru ca să te trezesc puţin, cât de puţin, din nesimţirea ta. Și tot aşa apoi împreună să facem un examen al vieţii noastre şi să punem un început bun. Acum, suflete al meu, fie voia Domnului.

  Dacă de osteneală fugi, atunci caută să petreci pe cât vei putea măcar în ascultare, dragoste, blândeţe, rugăciune curată, tăcere, străinătate, sărăcie, trezvie, etc.

  De te vei trezi puţin după atâtea cuvinte spuse din adâncul conştiinţei sau vei rămâne tot rece şi nesimţit, eu nu ştiu nimic, ci te las în voia Domnului. Tocmai de aceea ţi-am povestit atâtea din trecutul tău. Ca să-ţi arăt că ai trăit în păcate toată viaţa ta. Iar acum ai căzut în cea mai neagră şi amară nesimţire. Deci dacă tu fugi de osteneală, de post, de înfrânarea simţurilor şi a trupului, atunci cu ce altceva să îmblânzeşti pe Dumnezeu decât cu puţina osteneală ce o vei mai putea face şi încolo tot golul conştiinţei şi cugetare şi prihănire de sine. De aceea, dacă de osteneală fugi, atunci caută să petreci pe cât vei putea măcar în ascultare, dragoste, blândeţe, rugăciune curată, tăcere, străinătate, sărăcie, trezvie, etc. Adică nevoințe mai duhovniceşti, care nu cer atâta osteneală trupească. Iar pentru ce trebuie să faci şi nu poţi face din lenevirea ta şi din lucrarea diavolului, pentru aceea smereşte-te, suflete al meu, trăieşte în smerita cugetare şi prihănire.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 167)

Sursa: doxologia.ro

Soții trebuie să aibă „buna învoială”

nevoitori

 Există și cazuri de nevoitori căsătoriți. Nu toți oamenii pot fi puși pe același calapod

  În privința relațiilor conjugale, Sfinții Părinți nu au stabilit niște hotare bine definite, dat fiind că nu toți oamenii pot fi puși pe același calapod; de aceea ei lasă la discernământul și mărinimia izvorâte din sensiblitatea și puterea duhovnicească a fiecăruia. Dar, există și cazuri de nevoitori căsătoriți, mireni și preoți care sunt în viață, care s-au unit dupa nuntă și au dobândit unul, doi, iar alții trei copii, după care au început să trăiască în curăție.

  Unii se unesc o dată pe an pentru naștere de copii, după care trăiesc ca frații. Alții se depărtează în perioadele de post, după care se unesc. Alții nu pot reuși să facă nici aceasta. Alții se unesc la mijlocul săptămânii, pentru ca să aibă trei zile înainte de Sfânta Împărtășanie și trei după. Scopul este să se nevoiască cineva cu discernământ potrivit puterilor lui duhovnicești. La început, firește, nu ajută vârsta, dar cu cât trec anii și slăbește trupul, se impune duhul și încep să guste și acei căsătoriți din desfătările dumnezeiești. Atunci aceștia se îndepărtează de plăcerile trupești, pe care le văd ca pe niște nimicuri.

  Și cei căsătoriți și ajung în Rai

  În felul acesta se curăță și cei căsătoriți și ajung în Rai pe o cărare cu cotituri. În timp ce monahii o iau dea dreptul, cățărându-se pe stânci, și astfel ajung în Rai. Soții trebuie să aibă „buna învoială” și atunci când se face aceasta, tot este trebuință de atenție. Cel puternic trebuie să se supună celui slab. De multe ori ca să nu mâhnească unul pe celălalt, cei doi cad de acord, însă lăuntric se chinuiesc, mai ales femeile care au puțină frică de Dumnezeu și trup vioi. Important este ca și cei căsătoriți să se nevoiască, iar Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după nevoința și puterea sa.

Cu dragoste în Hristos, Monahul Paisie – 01.01.1974

Extras din Articolul publicat în Familia Ortodoxă

sursa: ganduridinierusalim.ro

Luptăm pentru lucruri pământești sau pentru cele cerești?

bunurile de acum sunt curgătoare

  Pentru că bunurile de acum sunt curgătoare şi trecătoare, se mişcă permanent şi trec de la unul la altul, precum mingea pe terenul de fotbal.

  Să nu se laude cel îngâmfat cu slava sa, nici cel vânjos cu sănătatea sa. Nici cel frumos cu frumuseţea sa și nici cel tânăr cu tinereţile lui. Pe scurt, cu nimic din toate câte sunt de laudă în lumea aceasta şi provoacă mândrie. Deci, cel care se laudă, numai în acestea să se laude: că Îl cunoaşte şi-L caută pe Dumnezeu, că suferă cu cel care suferă, şi-şi pune nădejdile lui în bunurile viitoare. Pentru că bunurile de acum sunt curgătoare şi trecătoare, se mişcă permanent şi trec de la unul la altul, precum mingea pe terenul de fotbal. Şi nu este nimic mai sigur pentru cel care le deţine, decât că le va pierde odată cu trecerea timpului. Dimpotrivă, cele viitoare sunt statornice şi permanente. Niciodată nu se pierd, nu trec de la unul la altul, nu înşală nădejdile celor care se încred în ele. „Cine este înţeleptul, ca să le priceapă pe acestea?” (Osea 14, 10).

  Fericit este cel care le va deosebi pe acestea, cel care va despărţi cu sabia Cuvântului ceea ce este bun de ceea ce este rău.

  Cine va rămâne nepăsător faţă de cele trecătoare şi va lua aminte la cele veşnice? Cine se va gândi că acelea de acum vor trece? Cine va cugeta că acelea aşteptate vor rămâne? Cine va face deosebirea între şederea pământească şi petrecerea cerească? Între locuinţă şi cele de lângă casă, între întuneric şi lumină? Între noroiul adâncului şi pământul sfânt, între trup şi duh? Între Dumnezeu şi diavolul stăpânitor al lumii, între umbra morţii şi viaţa veşnică? Deci, fericit este cel care le va deosebi pe acestea, cel care va despărţi cu sabia Cuvântului ceea ce este bun de ceea ce este rău, căci se va înălţa cu inima, aşa cum spune undeva profetul David (Psalmi 83) că va alerga departe, din toate puterile lui, de valea aceasta a durerii, va urmări bunurile care se găsesc în cer, se va răstigni pentru lume împreună cu Hristos, va învia împreună cu El, va urca în corturile cereşti împreună cu Acela, şi se va face moştenitor al vieţii celei adevărate, care nu se schimbă niciodată. (Sfântul Grigorie Teologul)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 378-379)

 

sursa: doxologia.ro

Pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea!

pacea

 Credinţa creştină aşează pacea pe temeiul dragostei, după porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 39).

 Caută mai mult pacea, nu războiul. „Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei 26, 52).”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce va blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatalui vostru care este în ceruri ; căci El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi da ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 11-12 ; 44, 45). 

 Unde sălăşluieşte dragostea, acolo patimile se topesc, vrăjmăşiile şi nedreptăţile amuţesc, iar viaţa obştească înflorește. Din dragostea creştină răsar şi rodesc fraţietatea, egalitatea, libertatea şi dreptatea. „Dumnezeul păcii” (Rom. 15, 33). „Impărăţia lui Dumnezeu este… dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 15, 33). „Pe pământ pace” (Lc. 2, 14) este misiunea pe care îngerii au adus-o oamenilor la naşterea Mântuitorului. Iisus Hristos este „Domn al păcii” şi El ne porunceşte să trăim în pace unii cu alţii (Mt. 5, 25).

 „Pace vouă” este salutul obişnuit, adresat de Mântuitorul ucenicilor Săi şi prin ei tuturor oamenilor. Acesta este salutul repetat de atâtea ori la Sfânta Liturghie prin cuvintele: „Pace tuturor”. Pe „făcătorii de pace” Mântuitorul îi fericeşte şi în testamentul Său spune: „Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau” (In. 14, 27). Şi când va veni ceasul cel de pe urmă, atunci va fi tot pace, căci: „Împărăţia lui Dumnezeu e dreptate şi pace”.

 Ţine-te aşadar, mai întâi pe tine în pace şi apoi vei putea împăciui şi pe alţii. „Aşa am zis! Şi ce?” şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea. (Sfântul Ioan Scărarul despre mânie – Filocalia nr. 9). Încă multe alte ispite te aşteaptă să le arzi cu focul harului Sfântului Duh şi să rămâi un om al iubirii şi al păcii.

 Parintele Calistrat Chifan – Predica

 sursa: ganduridinierusalim.ro

Cât de des trebuie a ne ruga? ,,Neîncetat să vă rugaţi!”

posteşte

 La post este aşa: fiecare posteşte cât poate, cu binecuvântarea duhovnicului.

 Rugăciunea este obligatorie pentru toţi şi întotdeauna. La post este aşa: fiecare posteşte cât poate, cu binecuvântarea duhovnicului. Dar la rugăciune nu vom zice aşa: Fiecare cât poate, ci fiecare să se silească să se roage neîncetat. Apostolul Pavel, lumina lumii, gura lui Hristos, vasul alegerii, ai auzit ce spune? Neîncetat să vă rugaţi!

 Duhul Sfânt, prin proorocul David, ne învaţă: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”. Ai văzut ce spune Duhul Sfânt despre rugăciune în psalmul 102? „În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează suflete al meu pe Domnul”. Ai văzut că rugăciunea nu-i condiţionată nici de loc, nici de timp? În tot locul şi în toată vremea suntem datori să ne rugăm.

 Părintele Cleopa Ilie

 Extras din ”Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pag. 247

sursa: ganduridinierusalim.ro