Cât sunt în viață, îi trecem cu vederea. După aceea, îi numim sfinți
Sunt oameni pe care Dumnezeu îi ascunde de ochii lumii, dar îi lasă să lumineze inimile celor care îi caută cu sinceritate. Nu se impun prin glas tare, nu caută locurile dintâi, nu își adună în jur admirația oamenilor, ci trăiesc în tăcere, în rugăciune și în slujire. Tocmai de aceea, când întâlnești un astfel de părinte, simți că nu te afli doar în fața unui om înțelept, ci în fața unei prezențe care a învățat să stea înaintea lui Dumnezeu. Sunt suflete rare, pe care cerul le lasă pe pământ spre mângâierea celor tulburați, spre ridicarea celor căzuți și spre întărirea celor care încă mai caută un drum curat.
În vremurile noastre, atât de grăbite și atât de pline de zgomot, omul nu mai știe aproape deloc să se oprească. Aleargă mult, adună mult, vorbește mult, dar se roagă puțin și se bucură puțin de ceea ce este cu adevărat sfânt. De aceea, întâlnirea cu un mare duhovnic devine pentru suflet o aducere aminte. O aducere aminte că viața nu stă în grabă, că liniștea nu este pierdere de timp, că smerenia nu este slăbiciune și că rugăciunea nu este o ocupație pentru cei retrași din lume, ci respirația firească a omului care vrea să rămână viu înăuntrul lui.
Există părinți care, fără să rostească multe cuvinte, spun prin însăși viața lor tot ceea ce noi uităm în fiecare zi. Ne arată că se poate trăi curat. Ne arată că se poate răbda fără cârtire. Ne arată că se poate iubi fără interes și că se poate sluji fără dorință de răsplată. Un astfel de om nu te atrage prin spectacolul lumii, ci prin pacea lui. Nu te cucerește prin forță, ci prin blândețe. Nu te rușinează prin asprime, ci prin curăția lui. Lângă asemenea oameni înțelegi că adevărata putere a unui duhovnic nu stă în autoritatea exterioară, ci în harul care așază, vindecă și întoarce sufletul către Dumnezeu.
Și poate că una dintre cele mai mari neatenții ale noastre este aceasta: nu știm să prețuim la timp oamenii sfinți. Îi privim de departe, îi pomenim cu respect, îi lăudăm uneori, dar amânăm apropierea de ei. Spunem că vom merge altădată, că vom cere un cuvânt mai încolo, că vom asculta când vom avea mai multă liniște, că vom mulțumi când se va ivi momentul potrivit. Numai că timpul nu întreabă pe nimeni dacă este pregătit. Și de multe ori omul ajunge să înțeleagă cât de mare a fost darul abia atunci când darul nu mai este atât de aproape.
Marii duhovnici sunt binecuvântări vii. Ei nu trebuie iubiți doar din amintire, nici cinstiți doar după mutarea lor la Domnul. Ei trebuie prețuiți acum, cât încă se roagă pentru lume, cât încă mai pot rosti un cuvânt de folos, cât încă mai poartă în inimă durerile altora și le ridică spre cer în rugăciune. Sunt oameni care țin lumea mai mult prin lacrimile lor decât o țin alții prin toată puterea și toată priceperea lor. În taina chiliei, în liniștea slujbei, în osteneala unei zile simple, ei lucrează pentru mântuirea multora, chiar și a celor care nu îi cunosc.
Un mare părinte nu este doar un om care vorbește frumos despre Dumnezeu. Este un om care s-a golit pe sine de multă voință proprie, pentru ca în el să încapă mai multă voia lui Dumnezeu. Este un om care a învățat să poarte fără zgomot greutatea altora. Este un om care, prin rugăciune, face din singurătate slujire și din nevoință iubire pentru întreaga lume. De aceea, în preajma unor astfel de părinți, sufletul se liniștește fără să știe exact de ce. Pentru că harul adevărat nu se explică ușor. El se simte, se trăiește și, uneori, te schimbă fără să-ți dai seama când a început lucrarea.
Noi, cei din lume, avem nevoie de astfel de oameni mai mult decât credem. Nu doar pentru sfat, nu doar pentru binecuvântare, nu doar pentru un răspuns la necazurile noastre, ci pentru că simpla lor existență ne amintește că Dumnezeu nu a părăsit lumea. Că sfințenia nu este o poveste închisă în cărți vechi. Că și astăzi există oameni care ard pentru Hristos în taină, care trăiesc cu adevărat Evanghelia și care fac din fiecare zi un răspuns smerit dat lui Dumnezeu. Într-o lume care admiră succesul și uită jertfa, un astfel de părinte este o mărturie vie că cele mai mari lucruri se împlinesc în ascuns.
De aceea, datoria noastră este să nu fim nepăsători. Cât încă mai sunt în viață marii duhovnici, să nu stăm departe de ei doar cu o admirație sterilă. Să ne rugăm pentru ei. Să-i pomenim cu dragoste. Să le cerem cu smerenie un cuvânt, o binecuvântare, o rugăciune. Să ne bucurăm că Dumnezeu a lăsat în vremea noastră asemenea oameni și să nu transformăm această bucurie într-un regret târziu. Pentru că, după ce pleacă la Domnul, rămân amintirea, cuvântul și pilda lor, dar lipsește acel dar neprețuit al prezenței vii, al rugăciunii făcute de ei aici, împreună cu noi și pentru noi.
Să învățăm, așadar, să ne apropiem la timp de oamenii lui Dumnezeu. Să nu amânăm binele. Să nu amânăm recunoștința. Să nu amânăm rugăciunea. Când Dumnezeu îți scoate în cale un mare duhovnic, nu îți oferă doar o întâlnire frumoasă, ci o chemare. O chemare să te trezești din nepăsare. O chemare să îți cureți inima. O chemare să înțelegi că adevărata bucurie nu stă în ceea ce aduni pentru tine, ci în ceea ce primești de la Dumnezeu cu smerenie și păstrezi cu recunoștință.
Iar dacă vrem să nu rămânem doar cu durerea că i-am avut aproape și nu i-am prețuit, atunci să facem de pe acum ceea ce se cuvine: să ne rugăm pentru ei, să ne bucurăm de ei, să îi cinstim și să mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare astfel de făclie aprinsă în întunericul lumii. Pentru că acolo unde există încă părinți care se roagă cu inimă curată, lumea nu este părăsită. Și acolo unde mai există suflete care știu să se bucure de asemenea oameni cât sunt în viață, mai există încă nădejde că omul nu a uitat cu totul drumul către cer.
